Găsesc, undeva în Montaigne (Eseuri, Cartea I, cap. XL), o anecdotă despre filozoful Pyrrhon. O amplific puțin și îi atîrn o morală nouă.

Se spune că, odată, mai mulți călători se aflau pe un vas, pe mare, cînd a izbucnit o furtună teribilă. Fiindcă vasul se legăna puternic, lua apă și trosnea din toate încheieturile, călătorii erau agitați și îngroziți, temîndu-se de un naufragiu. O pereche de proaspăt-însurăței se lamenta că va trebui să moară, deși abia de gustase din plăcerile iubirii și ale vieții împreună. Un alt călător lăcrima că n-o să-și mai vadă copiii care vor rămîne orfani, un altul era disperat că abia își clădise cu multe sacrificii o casă, în care nu va mai putea locui. Era și un cămătar printre ei, care era distrus la gîndul că datornicii lui vor scăpa fără să mai plătească datoriile. Nu lipsea nici un preot care îi sfătuia pe oamenii din jur să se gîndească la Dumnezeu, să-și mărturisească păcatele cît mai repede și complet, căci în mod evident furtuna era semnul mîniei Domnului împotriva lor. Mai era acolo și un om politic din opoziție, care cerea socoteală căpitanului și amenința că, dacă va scăpa cu viață, va depune în Parlament o moțiune împotriva guvernului care permisese ca vase atît de fragile să iasă pe mare. Suspecta, în plus, și o afacere murdară cu lemn de construcție de calitate inferioară. Apăru însă chiar atunci un alt politician, de la putere, care îl acuză pe primul împreună cu întreaga opoziție de a fi la originea tuturor nenorocirilor din ultimul timp; el dădu asigurări că se va înființa o comisie parlamentară care va studia toate livrările de lemn de construcție pentru nave din ultimul deceniu, dovedind că deficiențele au la bază o conspirație malefică plătită de forțe străine. La care o doamnă cu concepții ecologiste îi acuză pe toți politicienii, indiferent de partid și de ideologie, de a fi responsabili pentru încălzirea globală, care, mai mult ca orice altceva, ar explica fenomenul extrem numit furtună.

În mijlocul acestei agitații și sfade, deloc mai mică decît cea a mării, se ivi deodată filozoful Pyrrhon, aflat întîmplător pe vasul respectiv. El, spune Montaigne, „arăta celor pe care îi vedea cel mai înspăimîntați din jurul lui și îi încuraja cu exemplul unui purcel, care, deși aflat pe vas, nu se sinchisea deloc de furtună“. Iar Montaigne încheie anecdota întrebînd retoric: „Vom îndrăzni deci să zicem că acest avantaj al rațiunii, în legătură cu care noi facem atîta caz și datorită căruia ne socotim stăpîni și împărați ai restului creaturilor, a fost pus în noi pentru a ne chinui? La ce bun cunoașterea lucrurilor, dacă din cauza ei devenim mai lași? Dacă din cauza ei pierdem pacea și liniștea, unde am ajunge fără ele? Și ce-ar fi, în cazul cînd cunoașterea ne pune într-o condiție mai rea decît pe purcelul lui Pyrrhon?“

Din cîte am auzit, furtuna s-a încheiat după un timp cu bine și fără ca nava sau vreun călător să pățească vreun accident. Pasagerii s au liniștit, s-au înveselit și, în chip firesc, făcîndu-li-se foame după atîtea spaime, s-au pus pe un ospăț. Sărmanul purcel a fost sacrificat, alături de alte ființe asemănătoare lui pentru a astîmpăra apetitul „împăraților creaturilor“ de pe navă. Filozoful nostru însă s-a ales cu o dojană serioasă: „Se poate, domnule Pyrrhon, să ne vii cu exemple așa de tîmpite? Să ne vrei porci? Zău așa, cîtă neobrăzare!“

Nu înțeleseseră oamenii că pe timpul furtunii li se dăduse să învețe nu din exemplul unui purcel, ci din acela al lui Pyrrhon.