Stau la o cafea în Piața Mare și mă uit la lume. Nu știu dacă am mai văzut vreodată atîția oameni înduminicați, mergînd solemni și joviali la slujba de duminică. Poate doar în filme sau, cu alt decor, în vreun sat pierdut din Maramureș. Pe zidurile vechii catedrale este întins un afiș uriaș cu Luther: 500 de ani de Reformă. La zece fix bat clopotele și ultimele familii care mai rămăseseră pe afară să schimbe o vorbă intră în biserică. Piața se golește.

Ironia sorții a vrut ca la o zi după ce m am întors din Sardinia și am scris pilula precedentă despre mirajele Sudului, să trebuiască să merg în Germania, la Jena. Cu aerul Mediteranei în simțuri, m-am pomenit în plin burg protestant, cu toate însemnele comemorative la vedere ale Reformei. Comparația era servită: din Sud spre Nord într-o singură zi. Cum să nu compari locurile?…

Cînd l-am întrebat pe amicul Filippo cum se scrie riposino, mi-a răspuns prompt că nu se scrie, se practică. Apoi, cînd i-am trimis pilula să o citească, m-a ironizat imediat: „Frumoasă… invenție!“ Filippo este și el antropolog și nu suportă astfel de generalizări pripite, de „esențializări“ contrare însuși spiritului antropologiei. Mă mai certase odată, cînd, la o altă cafea, în Grecia, izbucnisem spontan: „Se simte aerul Greciei!“ „Aerul Greciei, ce vrei să spui?“ – se enervase el. „Nu există așa ceva, astea sînt stereotipuri de turist!“

Da, știu, are dreptate: este ridicol să spui „așa sînt grecii (sau italienii sau nemții)“. La rîndul meu, mă enervez cînd aud cum este „Românul“. Și totuși, Jena sau Weimar nu sînt Cagliari sau Alghero. Iar eu nu m-am referit la cum sînt „Italianul“ și „Neamțul“, nu am cochetat cu psihologia popoarelor, nu am încercat să desprind caracteristici intelectuale sau morale ale popoarelor, ci am adulmecat spații și lumile așezate în acele spații. Mai mult, atît Italia, cît și Germania au Nordul și Sudul lor: Piemontul nu este Apulia, iar Brandenburg nu este Bavaria. Mai important este însă faptul că, în acest caz, cel care vorbește este corpul, nu spiritul: Sudul și Nordul le simți, nu le gîndești. Nu este caracterologie, ci estezie…

Să ne întoarcem, de pildă, la riposino. Adică nemții nu au și ei un „riposino“ al lor, nu știu să se odihnească, ci doar să muncească? Cîtuși de puțin! Au și ei ceva echivalent, pentru care au însă propriul termen: Gemütlich. Piața înduminicată de biserică din Jena respira această Gemütlichkeit. La prima privire, nu o vezi; dacă închizi însă ochii, o simți. E ca și cu frumusețea franțuzoaicelor: desigur că există și în Franța femei frumoase și femei urîte, dar există și ceva aparte, pe care francezii îl numesc charme și care nu ține de fizic, ci de cultură. Cînd deschid gura și „conversează“, multe franțuzoice devin brusc charmantes, adică un fel de frumusețe inteligentă și spumoasă. Acest charme atît de franțuzesc nu poate fi tradus decît prin… șarm. E ca și cu proxemica lui E.T. Hall: peste tot în lume oamenii se înghesuie și se izolează, dar există și un soi de norme spațiale inconștiente care fac ca la britanici, de pildă, totul să se plaseze at arm’s length, ca vrăbiile pe o sîrmă, în timp ce la noi există doar „Ce te bagi, mă, în sufletul meu?!“ care să marcheze limita ce nu trebuie transgresată. E ca și cu dansul, în general, și sirtaki-ul grecesc, în particular: a devenit internațional și toată lumea știe să-l danseze, dar rezultatul este mai totdeauna o horă ecumenică și zlobie, care nu are mai nimic din postura mîndră și mișcarea suspendată a dansului grecesc: este o înduioșătoare impostură.

De fapt, despre asta este vorba: postùri culturale, moduri de așezare a corpului în spațiu, sensorium locuit; pe scurt, dacă vreți, cultură încorporată – căci, după cum spuneam, corpul are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște.

Așa stînd lucrurile, prima postùră este ecologică: așezarea corpului în mediu, prin mediu și pentru a se îngădui cu mediul. Iar „mediul“ pur și simplu nu este la fel în Sud și în Nord, la șes și la munte. Se spune adesea că sudicii sînt mai leneși, în timp ce nordicii sînt mai harnici, dar „lenea“ este, mai întîi de toate, ecologică! Apreciem cu toții hărnicia și spiritul asociativ al olandezilor, dar, vorba unui olandez: „Pe noi ne-a făcut marea. A trebuit să ne îndiguim polderele, iar digurile nu se pot face și întreține de unul singur. Fără ele, nu existam ca nație!“

„Miroase a sarmale peste Munții Carpați“ – spune poetul nostru. Alți poeți cîntă alte miresme. Într-un campus studențesc din lume, vei ști totdeauna dacă studenții vin din Asia după mirosul de mirodenii de pe culoare. Retsina nu are nici un farmec în afara plajelor din Grecia, iar berea pe care o bea toată lumea e la fel și în Germania, dar o „simți“ altfel într-o Bierstube. Orice casă poate fi acasă, dar a trăi în lemn și a trăi în piatră nu este același lucru. Iar chirpiciul pămîntului este și el o lume aparte. Toate mai înseamnă și temporalități aparte, căci lemnul trece, pietrele rămîn…

Toată lumea comunică, dar toată lumea știe și că unii sînt mai expansivi și alții mai reținuți. Putem să traducem o limbă într alta, ca să ne înțelegem, dar rămîne totdeauna o parte conotativă, aceea a limbajului corporal, pe care trebuie să o vedem ca să o auzim. Sau, vorba lui Filippo, asta nu se scrie, se practică. Este una dintre postùrile culturale cele mai elocvente. Ea nu se învață, se fură precum descîntecele, se imită și este contagioasă.

Antropologul din Filippo îmi va atrage atenția că ce fac eu aici seamănă foarte mult cu vechea morfologie a culturii, cu acele „cercuri culturale“ ale lui Frobenius sau, mai aproape de noi, cu „spațiul mioritic“ al lui Blaga. Da, în măsura în care este vorba de postùri în spațiu, iar acest spațiu este purtător de cultură. Doar că, în acest caz, corpul și nu „spiritul“ este cel care exprimă spațiul și îl în-corporează. Iar acest spațiu nu este neapărat cel „național“, cea mai mare eroare în această privință fiind naționalizarea spațiului și a postùrilor culturale aferente. Spațiul mioritic al lui Blaga nu este „românesc“, ci, eventual, ardelenesc. Un țăran român din Bărăgan s-ar putea să aibă postùri mai apropiate de bulgarul de peste Dunăre decît de conaționalul său din Mărginimea Sibiului. Oricum însă, nu despre geografie este vorba aici, fie ea și una culturală.

Pe scurt, nu știu ce să spun, dar corpul meu s-a simțit diferit la o cafea în Cagliari și la una în Jena. Ceea ce mă face să cred că, înainte de a deveni obiect de cult, corpul a fost subiect de cultură. Să-l ascultăm…