Citesc în revista 22 un text halucinant despre Biblioteca Centrală Universitară. Fostul director, pensionat în grabă, trebuia înlocuit cu altcineva. Postul e important: implică prestigiu, competenţă, experienţă managerială. Se dă un concurs. Se prezintă trei candidaţi, dintre care doi au o anumită carieră în domeniul biblioteconomiei. Amîndoi sînt depunctaţi în favoarea unui al treilea candidat, al cărui parcurs profesional nu are nici o legătură cu domeniul. Or, tocmai acest al treilea candidat cîştigă. Trebuie să fie vorba, îţi spui, de cineva cu înzestrări excepţionale, de vreme ce, fără să-şi fi legat niciodată numele de ştiinţa bibliotecii, fără să fi lucrat niciodată într-o instituţie de profil, este socotit directorul optim al unuia dintre cele mai importante depozite de carte din ţară. Devii curios. Apoi perplex. Apoi mînios. Apoi, ca întotdeauna în România, te resemnezi, surîzi amar şi te umpli de lehamite. 

Cîştigătorul e o doamnă. A absolvit Academia Naţională de Informaţii din cadrul SRI. E expert în probleme de securitate, fost candidat PDL la europarlamentare, fost director de cabinet şi consilier personal al ministrului Comunicaţiilor Gabriel Sandu, consilier local (PDL) la primăria sectorului 4, membru al Asociaţiei Române de Luptă Antiterorism, membru în consiliul de administraţie al Poştei Române, consilieră pe probleme de securitate a ministrului Apărării Mihai Stânişoară, membru al Asociaţiei Române de Relaţii Publice, director general al Grupului Editorial Tritonic, profesor la SNSPA etc. etc. etc. O carieră spectaculoasă, aparţinînd cuiva care pare de neînlocuit, de neocolit, simultan necesar pe mai multe paliere de expertiză. Singura zonă în care doamna n-a apucat pînă acum să se ilustreze e aceea a bibliotecilor. Trebuia, deci, să i se ofere ceva adecvat, pentru rotunjirea unui CV aproape renascentist. E, oricum, indicat ca Biblioteca Centrală Universitară să fie condusă de un vlăstar tînăr al SRI, de un specialist în Instituţii Euro-Atlantice, în Comunicare Politică, în probleme de apărare, informatică, poştă, edituri ş.a.m.d.

N-o cunosc pe doamna cu pricina. Nu exclud să fie un om simpatic, deştept, abil, pragmatic, descurcăreţ. Dar mă nedumereşte apetitul ei dezlănţuit pentru funcţii şi grade, lăcomia ei instituţională, agresivitatea penetrantă a ambiţiei ei profesionale şi trans-profesionale. Aş sfătui-o, amicalmente, să facă o pauză. Să nu vrea tot, să nu vrea orice, să lase loc şi altora, mai ales în teritorii unde nu e la ea acasă. Iar pe susţinătorii ei, i-aş sfătui să n-o reducă la un instrument de partid, să n-o suprautilizeze, să n-o pună în situaţia antipatică şi, în definitiv, ridicolă, de jolly-joker. Dacă cred, într-adevăr, în valoarea ei, să-i dea răgazul unui efort de concentrare, de aprofundare, de reevaluare critică a resurselor proprii. Lansarea unui alergător pe toate culoarele deodată sfîrşeşte, inevitabil, prin a-l epuiza. Nu mai spun că nu şade frumos unei doamne să fie aşa agitată. Un pic de graţie, de discreţie, de seninătate i-ar face, cu siguranţă, bine. 

Dincolo de cazul personal, se desluşeşte însă o problemă mai gravă: modul în care se face la noi politică de cadre. Cu regulamente modificate ad-hoc în beneficiul cîştigătorului dinainte ştiut, cu „aranjamente“ de culise, cu influenţe de partid, cu punerea între paranteze a competenţelor reale şi a bunei funcţionări a instituţiilor. Totul e mai important decît pura normalitate. Competiţia reală, legitimă şi benefică e mereu înlocuită de un poker tenebros şi neproductiv. Şi lucrurile merg prost. Întrebarea e din vina cui şi dacă putem corecta ceva. Din vina cui ştim şi, dacă nu ştim, ne-o spun, seară de seară, televiziunile: Băsescu! Prin urmare, noi ceilalţi n-avem nimic de făcut. Poate vreun miting-două la poarta Cotrocenilor…