Printre multele minciuni debitate de șefii Jandarmeriei cu privire la evenimentele violente din 10 august, s-a strecurat și un semi-adevăr: acela că au fost mai mulți oameni violenți decît alteori și că o mare parte a demonstranților pașnici nu s-au desolidarizat de aceștia. De ce semi-adevăr? Mai întîi fiindcă, inițial, protestatarii violenți erau puțini, dar numărul lor a crescut atunci cînd Jandarmeria a folosit indiscriminat gaze lacrimogene. În al doilea rînd, și poate chiar mai important: o mare parte a mulțimii, deși atacată cu gaze lacrimogene și cu bastoane, nu s-a retras din piață decît foarte tîrziu și mai degrabă a fost alungată de enorme forțe de jandarmi. Oamenii se retrăgeau, cînd locul devenea irespirabil, apoi reveneau strigînd cu îndîrjire „Nu plecăm!“. Ei se simțeau agresați și erau furioși și ofensați. Chiar dacă nu erau violenți, refuzau să cedeze repede și să plece, stîrnind astfel înverșunarea jandarmilor care, în mod clar, nu se așteptau la o asemenea atitudine sfidătoare. Aceștia au reacționat atît excesiv și violent, cît și neprofesionist, lovind oameni căzuți la pămînt sau cu mîinile sus și i-au fugărit pe străzile adiacente. În mod evident, sfidarea non-violentă pe care o resimțeau din partea mulțimii i-a scos din minți, i-a făcut pe șefii lor să comunice defectuos și, nepregătiți fiind cu toții, au reacționat inacceptabil.

E nevoie însă să reflectăm asupra acestei sfidări populare. Eu văd în ea descărcarea bruscă a unui sentiment de profundă frustrare față de puterea PSD (care, puțin mai înainte, s-a văzut, la modul simbolic, și în daravera cu plăcuțele de înmatriculare cu text obscen). Mai mult decît oricare altă guvernare precedentă, cei care au cîștigat alegerile în 2016 au guvernat în numele principiului, bine exprimat de unul dintre ei, „pentru că putem“. Vor să spună cu asta că majoritatea parlamentară de care dispun le dă dreptul suveran de a face orice și că bine public e în orice situație rezultatul bunului lor plac. În consecință, s-au apucat să schimbe legile Justiției și codurile penale, așa cum le convenea, în pofida protestelor îndelungate venite din toate părțile, inclusiv din partea corpului magistraților și de la Bruxelles. Aproape orice amendament al Opoziției a fost respins, ba chiar la un moment dat n-a mai fost nici discutat, prin forța majorității. Președintelui Iohannis, care s-a străduit să le mai tempereze zelul, i-au retras din prerogative, l-au insultat și, de la un moment dat, Guvernul Dăncilă l-a tratat ca pe o non-entitate, refuzînd să aibă un dialog cu el chiar și în chestiuni de politică externă. Retragerile Puterii n-au fost decît tactice – ca în cazul OUG 13 –, ea fiind gata să revină în forță ori de cîte ori crede că este posibil, demonstrînd că vrea să aplice principiul „pentru că putem“ pînă la capăt. Sfidarea și aroganța au fost completate prin prestația publică a unor personaje lamentabile precum Tudorel Toader și atîția alții. Dar poate lucrul cel mai grav este tratarea de către Dragnea și Tăriceanu a rezistențelor justificate față de prezența penalilor la guvernare drept mașinațiuni ale „statului paralel“, drept conspirații „sorosiste“ etc. Cu alte cuvinte, Puterea nu doar că nu dialoghează cu cei care o critică, dar dă de înțeles că nici nu are de ce să dialogheze cu inși care sînt ori manipulați, ori „șobolani“, cum s-a exprimat însuși Liviu Dragnea, și care ar trebui „călcați în picioare“ de un milion de pesediști, cum a declarat recent un alt pesedist. E de mirare că Jandarmeria i-a lovit cu sălbăticie pe unii protestatari? De ce a făcut-o? „Pentru că putem.“

Chiar și acum, după 10 august, guvernarea în numele principiului „pentru că putem“, refuzul dialogului de principiu (nici măcar atunci cînd e pusă în discuție alfabetizarea completă a unora dintre miniștri) sînt mai evidente decît oricînd: șefa guvernului a preferat să se plîngă la Bruxelles de o pretinsă „încercare de schimbare prin forță a guvernului legitim“, fără a se adresa mai înainte poporului român, ba chiar ținînd confidențială scrisoarea adresată Comisiei Europene. De ce a procedat astfel, tratînd opinia publică românească drept o non-entitate – lamentabil, sfidător? „Pentru că putem.“ De ce Jandarmeria continuă să susțină că a procedat corect și și-a cerut scuze numai tîrziu și cu jumătate de gură? „Pentru că putem.“

Iată de ce o parte însemnată a populației urbane (dar și a multora din diaspora, așa cum s-a văzut) devine tot mai alienată față de Putere și de instituțiile fundamentale ale statului român, pe care le vede tot mai străine de interesul public și de al său. Ar trebui spus și că oamenii constată diviziunile Opoziției și refuzul acesteia de a se uni instituțional, juridic și politic împotriva PSD-ului. Societatea civilă se vede deci tratată cu dispreț de Putere și abandonată de Opoziție. În acest caz, acestei părți a populației nu-i mai este de ajuns să se exprime pe Facebook, să-și facă auzită vocea la două-trei televiziuni nesupuse (încă) Puterii sau să ocupe luni de zile cu mitinguri pașnice piețele și bulevardele orașelor din România, fără a vedea aproape nici un efect pozitiv real, nici în cazul Puterii, nici în cel al Opoziției. Frustrarea dinaintea unor rezultate concrete a devenit prea mare și lipsa dialogului real prea profundă. Simpla trăncăneală nu mai descarcă suficient.

Așadar, cînd principiul „pentru că putem“ devine maximă de guvernare, nu trebuie să ne mirăm că nivelul de violență începe să crească – verbală mai întîi, dar apoi, așa cum s-a văzut pe 10 august, și fizică. Iar în lipsa unui Mahatma Gandhi carpatin ar fi naiv să credem că violența va rămîne mereu unilaterală, venită din partea Puterii, și nici că daunele imediate vor rămîne minore. Numai un noroc a făcut ca pe 10 august să nu avem morți. Cît va mai dura norocul?

Ura naște ură, disprețul – dispreț, sfidarea – sfidare, violența – violență. Sînt lucruri știute și vechi de cînd lumea. Ce păcat că lecția lor înțeleaptă este ignorată de guvernanții noștri, care, privind doar la istoria modernă a României – de atîtea ori violentă – ar avea multe de învățat. Pentru ei însă se pare că Centenarul este doar o ocazie de discursuri insipide, cînd nu grotești. Dar de ce procedează astfel – iresponsabil și, în fond, contraproductiv? Simplu: „Pentru că putem“.