Întrebat odată de ce nu se ocupă cu treburile cetății, filozoful Anaxagoras ar fi spus: „Nu huli, omule!“, după care a arătat cu degetul spre cer. Voia să spună că acolo era patria lui, nu jos, unde era cetatea oamenilor. Atitudine bizară, se puteau gîndi contemporanii lui, ba chiar nepatriotică: căci preocuparea, interesul pasionat pentru afacerile publice și politice (acestea fiind aproape același lucru) constituia forma principală de existență socială a cetățeanului liber al micilor orașe-state ale antichității grecești. De aceea, legile sancționau de multe ori apatia politică, iar dacă n-o făceau legile, morala publică îi privea chiorîș pe cetățenii care evitau implicarea, bănuind cine știe ce uneltiri din partea lor, așa cum se crezuse despre Socrate. Cetățenii n-aveau deci latitudinea să se sustragă apelului cetății și nu era convenabil să rămîi un simplu om privat, care își ducea viața așa cum dorea, eventual interesat de „alte patrii“ (știința, filozofia, religia) decît de cea în care locuia.

În secolul al XIX-lea, Benjamin Constant remarca o situație complet diferită, de fapt opusă: cetățenii statelor europene guvernate de elite luminate și liberale preferau – și nu numai că nu erau descurajați, dar erau chiar îndemnați – să se dezintereseze de afacerile politice și să-și ducă viața așa cum doreau, ca particulari, avînd garanția că nu vor fi tulburați fără temei legal de acțiunile statului sau ale altor oameni. Între societate, în mare, și politică apare o crevasă, din multe puncte de vedere (mai ales al libertăților individuale) salutară. Totuși, deja Benjamin Constant simțea pericolul ca dezinteresul pentru politică al majorității cetățenilor să deschidă calea suprareprezentării demagogilor și ahtiaților de putere, care să reducă ori chiar să suprime la un moment dat libertățile individuale. Este exact ceea ce s-a întîmplat de atîtea ori în cele aproape două secole care au urmat.

Oricum, e semnificativ să vezi că în zilele noastre – la noi, dar nu numai – foarte mulți oameni consideră politica drept o ocupație nevrednică de un om de calitate, pe care, chipurile, o practică numai cei care sînt excesiv înamorați de putere și bani și care altminteri sînt incapabili să se realizeze în alte domenii. Nu numai că implicarea politică – de orice fel – formează la noi excepția socială și statistică, dar – exact invers decît în antichitate – omul politic e suspect din oficiu de a fi un rău cetățean: constant bănuit de apetit de dominare, de lipsă de scrupule, adesea de incompetență, sîntem tentați să-l credem o ființă nu doar detestabilă în sine, dar – avînd în vedere puterile imense de care dispune prin poziția sa – și un imens pericol public. Nu inundațiile, cutremurele sau epidemiile sînt marile pericole publice de care se teme omul prezentului cel mai mult, ci faptele nesăbuite ale politicienilor pe care de fapt tot el i-a ales.

Firește, omul obișnuit nu e lipsit de ipocrizie: îi disprețuiește, dar îi și invidiază pe politicieni; îi critică, dar, la nevoie, îi lingușește. Se lasă adesea sedus de promisiunile lor și le dă votul, ba chiar îl dă și celor pe care îi știe corupți, numai fiindcă speră să aibă un beneficiu sau măcar nu prea mare pagubă. De fapt, ființa civică – pentru a spune astfel – din omul de azi s-a micșorat, pînă la dispariție uneori. Pentru antici, cele mai importante asocieri erau cele politice sau cu sens politic. Pentru omul de azi, asocierile nu doar cele mai importante, dar și cele mai legitime par să fie nu doar apolitice, dar chiar antipolitice.

Mai e ceva care a transformat crevasa despre care vorbeam într-o prăpastie: caracterul ezoteric al temelor politice fundamentale – economice, militare, industriale, demografice, sociale. Politicul, în ansamblu și în detaliu, e tot mai puțin inteligibil și transparent pentru profan, fie și numai din cauza complicației intrinseci a vieții moderne, în toate dimensiunile ei. De aici însă și marea suspiciune, și conspiraționismul generalizat. Nu numai că nu credem în politicieni, dar credem adesea că ei ne înșală cu bună știință și că ne ascund lucruri teribile. Și chiar atunci cînd se aduc dovezi clare că lucrurile nu stau deloc astfel, foarte mulți rămîn suspicioși: poate că dovezile fac și ele parte din marea conspirație, își zic ei, iar specialiștii care confirmă dovezile sînt și ei năimiți.

Nu știu ce-i de făcut, dacă mai e de făcut ceva, nu într-un detaliu sau altul, ci la modul general. Poate doar să așteptăm să fim conduși de roboți. În fond, nu văd de ce Trump și Putin s-ar înțelege mai bine în folosul întregii lumi – cu toate obsesiile lor pentru putere, cu ego-urile lor supraponderale, cu isteriile și cruzimile lor – decît ar face-o doi roboți-președinți, raționali, egali cu sine, fără nervi, fără resentimente, fără adrenalină, super-competenți, negociind în numele patriilor lor. Sigur, s-ar putea ca vreun curios să se trezească întrebînd dacă totuși roboții au sau pot avea patrie – fie aici, fie „acolo sus“, precum Anaxagoras.

Irelevant.