(…) Cînd e vorba de istoria Bisericii din România în perioada comunistă, ne confruntăm, în genere, cu două „tabere“: avem, pe de o parte, apologeți vajnici ai unei meritorii supraviețuiri instituționale (evident, prin asumarea anumitor „costuri“) și, pe de altă parte, judecători drastici, pentru care „costurile“ au fost prea mari și au sfîrșit într-o politică a compromisului, inadmisibilă din punct de vedere spiritual și moral, în ciuda încercărilor de autolegitimare, prin invocarea tradiției bizantine a „simfoniei“ dintre stat și Biserică. Ce ar fi fost preferabil? Să alegi ruina totală a instituției sau să salvezi ce se putea salva?

În ce mă privește, am amintiri și dileme greu de sistematizat. Sînt cu atît mai impresionat să constat că Patriarhia Română a decis să dedice anul 2017 confruntării Bisericii noastre cu trecutul comunist, mergînd de la reconsiderarea și rememorarea unor luminoase repere ale rezistenței ecleziale (începînd cu Justinian Patriarhul) pînă la omagierea încercănată a preoților martiri, schingiuiți în închisorile regimului, fără a trece sub tăcere și anumite slăbiciuni instituționale și omenești, provocate de conviețuirea forțată cu o alcătuire politică destrămătoare. Dictaturile se definesc prin aceea că reușesc, întotdeauna, să scoată din oameni tot ce au mai rău: schimonosesc, ispitesc luciferic, descumpănesc, degradează. Cum e și firesc într-o lume „căzută“, sfinții trăiesc alături de netrebnici, caracterele viguroase alături de vietăți dezosate, victimele alături de călăi. (…)

Nu pot trece, ipocrit, cu vederea întîmplări dezamăgitoare din istoria Bisericii autohtone de dinainte de 1989. Nu mi-a plăcut prezența, în Marea Adunare Națională, a unor fețe bisericești, nu mi-a plăcut lipsa de reacție a înalților ierarhi față de demolarea unor importante biserici, față de distrugerea satelor și față de tot soiul de alte grave nereguli. Dar am în minte și o lungă listă de „favoruri“ compensatorii, căpătate ca urmare a comportamentului „flexibil“ al instituției bisericești. Cei din generația mea care aveau oarecari preocupări religioase își amintesc, cu siguranță, ce sărbătoare era, pentru noi, tipărirea volumelor din Filocalia și posibilitatea de a le achiziționa pe piața „liberă“. De asemenea, miraculoasa colecție de „Părinți și Scriitori Bisericești“, pornită în anii ’70 și continuînd pînă astăzi. De bine, de rău, (…) ne puteam raporta la Biserică fără riscuri, cîtă vreme nu ieșeam în evidență prin „manifestări dușmănoase“.

Asta nu înseamnă că, dincolo de „fatale“ compromisuri, nu existau, în rîndul clericilor, și „căderi“ individuale fără acoperire în bună intenție și calcul strategic. Nu totul a fost scuzabil în manevrele de supraviețuire ale preoților (ca și ale laicilor). Asta îmi amintește de o vorbă a Părintelui Benedict Ghiuș (doctor în teologie la Strasbourg, răsplătit, în țara lui, cu șase ani de pușcărie), o vorbă pe care o repeta, adesea, Părintele Andrei Scrima: „Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori“. Da, au existat și există, ca în orice domeniu, slujitori nevrednici, cu observația că, în plan duhovnicesc, nevrednicia e mai vinovată și mai primejdioasă. Dar au existat și nenumărați preoți prigoniți, arestați, torturați și uciși, despre care nu prea vorbim. Și despre care Biserica însăși n-a vorbit, pînă acum, destul de apăsat. E cu atît mai îmbucurător că s-a hotărît să o facă. (…)

Dacă sînt întrebat cum s-a manifestat, în cazul meu, prezența modelatoare a Bisericii în perioada comunistă, dincolo de toate meandrele evoluției ei „administrative“, voi spune că am fost definitiv marcat de întîlnirea cu cîțiva mari preoți și teologi. A fost șansa parcursului meu spiritual să am de a face, în cîteva rînduri, cu cîteva modele esențiale. Cu deja pomenitul Părinte Benedict Ghiuș, de la care păstrez și acum, scris de mînă pe un petec de hîrtie, un pasaj din Breviarul latin: „Laeti bibamus sobriam ebrietatem Spiritus“ (Cu bucurie să ne împărtășim din sobra beție a Duhului). Cu Părintele Constantin Galeriu, cel mai inspirat predicator de care am avut parte. Cu Nicolae Steinhardt, pe care l-am cunoscut înainte să se călugărească, dar care iradia, prin însăși firea lui, consolidată de taina convertirii trăite în închisoare, o cuceritoare deplinătate a omenescului și o nobilă, participativă, bună-dispoziție. Cu umorul și subtilitatea intelectuală a Părintelui Avramescu, cu Părintele Cleopa de la Sihăstria, un miracol de înțelepciune și farmec duhovnicesc, cu energia bărbătească a Mitropolitului Bartolomeu Anania sau, mai aproape de vîrsta mea, cu afecțiunea frățească a Părintelui Iustin Marchiș, între puținii care, pe vremea cînd la poarta casei mele străjuia un filtru polițienesc, a avut îndrăzneala de a mă vizita, forțînd interdicția. După 1989, am avut norocul să prind încă în viață și să ascult glasul unor Părinți ca Adrian Făgețeanu, Arsenie Papacioc, Teofil Părăianu și Ioan de la Recea. Toți au reprezentat, cu prestanță, Biserica românească într-o perioadă grea, toți au avut de îndurat suferințe nemeritate, umilințe abuzive, acuzații nedrepte. Prin ei și prin sutele de victime mai puțin cunoscute din închisori, onoarea Bisericii este salvată și rostul ei – împlinit. Cînd mă gîndesc la calitatea excepțională a acestor oameni, îmi dau seama că cea mai mare crimă a fostului regim e aceea de a fi provocat și întreținut o catastrofală risipă a valorilor. Într-o asemenea conjunctură, a fi sub vremi și a reuși, totuși, să le domini, în ciuda întunecimii lor, e o performanță pe care nici o nimicnicie omenească nu o poate adumbri.

(fragmente dintr-un text care va apărea în Deisis, revistă de cultură și spiritualitate, editată de Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală și de Nord, nr. 25/2017)