Mi-am lăsat mașina mai departe, căci nu știam dacă voi găsi acolo loc de parcare. Am mers, așadar, vreo cinci minute pe jos, după care am ajuns și am trecut de bariera cartierului de offices. Căci era un adevărat cartier, dar corporatist. Am mai mers deci încă vreo cinci minute pînă să ajung la „blocul“ meu. Am trecut pe lîngă două-trei terase însorite, unde tare m-aș fi oprit să-mi beau cafeaua de care nu avusesem încă parte, dar nu mai aveam timp. Am mai apucat doar să văd cu colțul ochiului gardurile care împrejmuiau acest spațiu uriaș, dincolo de care își ițeau capetele murdare blocuri de patru etaje din anii ’50, cu balcoanele lor în care atîrnau la uscat izmene colorate și ciorapi desperecheați. Nu am putut împiedica un gînd rebel: Fiți atenți – spuneau parcă acele blocuri tuturor celor care se grăbeau spre locul lor de muncă din cartierul corporatist, sînteți liberi să locuiți și acolo! Dar vreți? Și dacă nu erai vreun activist fanatic, parcă nu-ți doreai asta… Nimeni nu-și propusese această topografie simbolică, dar mai toate marile spații corporatiste din București au nimerit, vrînd-nevrînd, printre blocurile vechilor cartiere comuniste de periferie, punînd deci față în față cele două lumi. Un avertisment subliminal, neintenționat, dar eficace, pentru corporatiști, care, conștient sau nu, reproduc apoi această diviziune prin gentrificarea orașului, retrăgîndu-se în spatele altor ziduri, dincolo de care să nu mai vadă lumea propriilor angoase.

Am intrat apoi în clădire și am fost dus la etajul unde aveam „întîlnirea de afaceri“. Persoana cu pricina nu terminase încă în-tîlnirea anterioară, așa că și-a cerut scuze și m-a lăsat să aștept într-un birou. Am avut ceva timp să-mi arunc puțin ochii primprejur. Un birou uriaș, open space, cu vreo patruzeci de birouri, din cîte am putut să număr. Pe latura din spate erau trei birouri, vizibil ale unor șefi, deși identice cu toate celelalte. Puține erau „personalizate“ cu o fotografie sau vreun fleac domestic; toate aveau însă cana de cafea personală. Mă simțeam privit de peste tot și, în același timp, abandonat într-un no man’s land. Apoi am mers la întîlnire…

Cînd am ieșit, m-am oprit la una dintre acele terase cochete și am comannat un espresso. În timp ce tră-geam din prima țigară după o pauză de două ore, mintea mea socio-hai-hui bătea cîmpii. Și amintirile. Peste gard se vedeau și mai bine blocurile acelea. Am continuat cu gîndul confruntarea dintre cele două lumi. Barul unde mă aflam era un soi de snack-bar combinat cu fast-food: ideal pentru pauza de masă a muncitorilor corporatiști. Am privit la vitrinele frigorifice: totul era frumos ambalat, dar, nu știu de ce, nimic nu m-ar fi făcut să iau masa acolo… Echivalentul comunist au fost cantinele muncitorești sau faimoasele „împinge-tava“, pentru care – ironia istoriei – sovieticii se inspiraseră din tehnologia McDonald’s. Analog cu bancul despre fabrica de biciclete de la Zărnești, unde, oricum asamblai piesele componente ale bicicletelor, tot mitraliere ieșeau, și cantinele proletare au ieșit altfel decît modelul lor capitalist. Teoretic însă, ideea era aceeași. M-am gîndit apoi la spațiul de birouri. Arăta impecabil, dar, din nou, nu știu de ce nu m-aș fi văzut lucrînd acolo. Sînt, probabil, un răsfățat al sorții. Oricum, această tiranie a transparenței și expunerea ostentatorie a egalității îmi dădea fiori pe șira spinării. Mi se spusese, într-o pauză, că, de cîteva luni, conducerea hotărîse ca angajații să folosească birourile prin rotație. Logic și coerent: o economie de piață presupune mobilitatea – și nimic nu subminează mai insinuant această mobilitate decît atașamentul față de loc. Biroul, clădirea, complexul – toate figurau perfect ceea ce antropologul francez Marc Augé a acreditat ca „non-loc“. Asta era: mă simțeam delocalizat! Sau, în jargon comunist, „repartizat“ într-un non-loc. Dar, apropo de comunism: erau spațiile industriale comuniste altfel? Încerc să-mi aduc aminte. Bun, erau, desigur, incomparabil mai mizere, dar să trecem peste asta. „Halele“ erau, evident, deschise, dar TESA stătea în birouri. Mici și înghesuite, dar birouri închise privirilor celorlalți – ceea ce nu îi ferea însă pe angajați de control: acesta era ascuns privirilor, dar ubicuu. În plus, statul nu-și dorea mobilitate, ci stabilitate: de cînd luai o diplomă de absolvire, pensia scria pe fruntea ta!

Ce reiese din toate aceste comparații factuale? – m-am întrebat la un moment dat. Ce mai este diferit între comunism și capitalism în afară de tot ceea ce știm deja? Seducția! – mi-a venit în minte. Comunismul a vrut să guverneze prin voința conducătorilor; capitalismul a preferat să-și asigure mai întîi dorința celor conduși, așa că a pus la punct o uriașă industrie a seducției – iar seducția este singura alternativă la tiranie. Și comunismul a mizat pe un soi de seducție, prin care îi atrăgea pe oameni să fie puternici (politic), dar puterea nu se poate împărți decît între puțini. Capitalismul a preferat să te ademenească să fii bogat (economic), iar bunăstarea poate fi distribuită între mai mulți. A rezultat o economie capitalistă, care a produs bogăție pentru suficient de mulți încît toți să și-o dorească, și o putere comunistă, care a acaparat și puțina bogăție produsă. Postcomunismul nostru a combinat cele două, rezultînd un capitalism politic destul de original. În ultimă instanță – mi-am zis eu –, capitalismul este comunism plus seducție, dar cred că mulți preferă să fie seduși decît reeducați!

Întors acasă, am lăsat deoparte toate aceste comparații și m-am gîndit puțin la „lumea corporatistă“ actuală, pe care tocmai o vizitasem. Dincolo de un glamour cît se poate de seducător, am simțit-o „rece“. Rece/cald, iată o metaforă senzorială ce poate exprima mai multe lucruri. O regăsim, sui generis, în opoziția dintre non-loc și loc și în obsesia casei personale („pe pămînt“?), prin care corporatiștii încearcă să compenseze non-locul office-ului. Ea acoperă, de asemenea, polaritatea solitar/solidar. Lumea corporațiilor este una hobbesiană, a solitarității competitive. Aceleași corporații pierd, astfel, o groază de timp și bani pentru a recupera solidaritatea prin „team building“. Corporatiștii preferă totuși să o recupereze prin sociabilitate, devenind hipsteri în timpul liber: îi găsești de la Vama Veche la reuniunile cu manele. Nu vă grăbiți să aruncați piatra! I-am găsit cu toții, ca hipsteri civici, și în Piață, unde sentimentul dominant, după spusele lor, a fost cel de… solidaritate.

Capitalists who came from the cold