O tânără profesoară aflată pentru prima dată în comisia de bacalaureat la un grup şcolar fără mari pretenţii dar aflat întrun centru universitar cu tradiţie. Se aduc subiectele la limba română. După un timp vine un coleg cu un plic cu bani. Tânăra refuză plicul. Panică.
Între timp le mai răspunde candidaţilor la unele întrebări cum ar fi:
- Cum se scrie Harap-Alb?
- Putem comenta un roman la subiectul despre basmul cult?
Colega aflată în sală îi spune că este cineva la uşă cu subiectele rezolvate. Nu-i dă voie să intre şi candidaţii scriu fiecare după posibilităţi.
La a doua probă tînăra profesoară păzeşte coridorul. La fel la a treia probă. Nu o deranjează. Speră că va fi lăsată în pace anul viitor. După terminarea bacalaureatului fiecare profesor primeşte o adeverinţă pentru a putea fi plătit pentru această activitate cu suma de 20 de lei pe zi. Numai tânăra profesoară primeşte o adeverinţă completată greşit. Poate este un semnal transmis celor care au trimis-o, aveţi grijă, ne-a creat numai greutăţi.
Până la urmă îşi primeşte adeverinţa. Banii încă nu.
Tânăra profesoară se întâlneşte la şcoala unde predă cu o colegă plecată de un an într-o ţară din UE. Primul lucru pe care i-l spune colega ceva mai europeană este că toată lumea ştie că a refuzat plicul cu bani.
Se nasc mai multe întrebări:
- Onestitatea este un lux pe care ţi-l permiţi doar funcţie de mărimea contului din bancă?
- Onestitatea este aşa de rară încât să te transforme instantaneu în extraterestru?
- Vinovăţia profesorilor care din comoditate sau neştiinţă nu au fost capabili să-i pregătească pe elevi pentru bacalaureat cine o stabileşte? Colaborarea acestor profesori la obţinerea notelor în schimbul unor sume de bani cum poate fi încadrată?
- Tânăra profesoară va mai avea post de la toamnă?
Concluzia este una singură şi foarte tristă. Sistemul de învăţământ din România nu are nevoie de astfel de profesori. România nu are nevoie de astfel de oameni.
Poate tânăra profesoară face parte dintre puţinii foşti elevi şi studenţi care nu au copiat şi care au învăţat pentru a şti nu pentru note ca fosta ei şefă de promoţie căreia i s-a găsit fiţuica la ultimul examen.
Strict autentic. Şi foarte foarte trist.

După 12 ani de scăldat în Styx-ul şcolii, atît mi-ar mai lipsi, să nu-mi dea profesorii Bac-ul. Să nu m-aleg nici măcar cu o amărîtă de diplomă lipită de călcîi.
Totuşi cred că Bac-ul ar trebui desfiinţat. Şi toate examenele în general. Iar învătămîntul să înceteze a mai fi obligatoriu, centralizat şi generalizat. O fi fost el bun odată, dar a durat prea mult. Nici măcar de divertisment nu mai e bun. Iar specia profesioniştilor în spălarea de creiere- profesorii de la clasa a V-a în sus- tolerată pînă la extincţie ar trebui să înlocuiască fauna din grădinile zoologice-măcar prin rotaţie- să simtă şi ea pe pielea ei ce înseamnă să handicapezi şi să mutilezi perfecţiunea naturii...şi să se lecuie măcar de boala de a da lecţii, că de aroganţă o mai vindecă popa.

... pentru acest articol excelent.
Imi place cand Dilema iese din simpla comentare (inteleapta) a ceea ce se intampla in Romania, si ia o atitudine militanta. Mai ales ca atitudinea lui Mircea Vasilescu (si folosesc numele fara prefixul de "domn" in buna traditie a politetii frantuzesti), e una oricum extrem de sobra, rationala si ne-emotionala.

In 1999 mi-am dat examenul de gradul II la Timisoara.Cu putzin timp inainte citisem undeva ca ,daca maninci inainte de un examen ceva dulce si care itzi place,asta itzi imbunatatzeste performantzele la examen.Asa ca mi-am dus cu mine,la Timisoara, 200 gr. de fondante.Eram intr-un amfiteatru cu vreo 200 de locuri.In fatza noastra.pe o masa lunga,cu vreo 3 tablii,gustarea oferita de unii dintre cei examinatzi,supraveghetorilor:sucuri verzi , negre si portocalii,fursecuri,prajituri ,parca si pizza.Flacoanele de 2 litri pline cu suc creeau un fel de bariera vizuala intre ei si noi.S-au dat subiectele,intimplator,sau nu,stiam,singura mea problema fiind sa ma incadrez in cele 3 ore.M-am apucat de scris si,la un moment dat,mi-am scos din pungutza o fondanta.In acel moment,din spatele zidului de flacoane a rasunat vocea de stentor a supraveghetorului,care ma rusina pentru atitudinea mea "ne-academica".El,care examina si minca,examina si bea.
Asta,la Universitatea timisoreana.La celalalt capat,liceul in care mi-am petrecut 34 de ani din viatza impunea standarde inca mult mai laxe:desi se dadea bacalaureat la limba straina,li se parea cu atit mai important confortul spiritual al absolventzilor ignorantzi si obraznici,decit al nostru,incit un elev corigent,la 15 iunie,in ultimul an in care am lucrat,inainte sa ies la pensie,a fost trecut de Consiliul de conducere al scolii,fara sa fi fost examinat de cineva.Uite asa,printr-o trasatura de condei a directoarei.Exact asa cum,inainte de 89,elevul seralist D.(nu-i scriu tot numele,ca e persoana cunoscuta si ar fi in stare sa ma dea in judecata)a fost trecut de directoare cu 10,dupa ce a lipsit la absolut toate orele din an,explicatzia ei fiind ca era "sarcina de partid".Alta directoare,alt partid decit cele de acum,aceeasi mentalitate:tu,profesor,cu tot ce stii si potzi tu face,nu contezi,eu,director si el,elev,cu tot ce nu stim ,dar putem,contam.
A fost bacalaureat la care biletele care se trageau la sortzi,cu locul unde urma sa supraveghez,s-au pus,din start,in 2 cosuletze distincte:unul,pentru cei cinstitzi,care nu permit copiatul,celalalt,pentru ceilaltzi.Totzi cinstitzii au "nimerit"pe culoare sau in sala unde se pastrau hainele elevilor,ceilaltzi:in salile de clasa.Cind au sosit subiectele,o sala intreaga a iesit deodata la WC,s-a scotocit pe sub haine,prin pantaloni/fuste,a scos "fitzuicile"care erau scrise pe coli A4,ca sa se vada mai bine,a ales coala potrivita si le-a lasat pe celelalte pe unde a nimerit.Am chemat seful comisiei si i-am aratat-tot locul era ocupat de "fitzuici".Ei si? Ce credetzi ca s-a intimplat?Nimic,evident.Doar ca am aflat,cu acea ocazie,ca,slava Domnului,nu eram singura cinstita si ca totzi astia,cinstitzii,ne bucuram de acelasi tratament.Seful comisiei era cadru universitar,mai era pe acolo si un inspector,directorul scolii(care,oficial,n-ar fi avut ce sa caute)-totzi au dus-o si o duc mai bine decit mine,cinstita.Cinstea asta e,in Romania,un fel de handicap auto-asumat.

am fost profesor timp de 5 ani in Timisoara si va pot spune ca atentiile ce se dau la bac de catre elevi nu sunt de loc mici.Intr-un liceu respectat din oras fiecare elev din clasa terminala trebuia sa cotizeze cu sume intre 300-400 de lei daca vroia sa nu aiba surprize.va dati seama ca la o scoala cu 6 clase, doar la un simple calcul iese o suma de cel putin 45000 ron.Intr-un alt liceu la bac s-a trimis o comisie care dupa ce a demis directorul ce a supravegat plata corectorilor in anul urmator elevi au dat aceasi suma ca si anul anterior, de ordinul miilor, iar copii au putut copia linistiti.Ce sa mai zicem de inspectoratul scolar unde ti se spune in fata ca daca nu dai mita nu ai de ce sa dai examen pentru un post de profesor.De la femeia de serviciu pana la inspectorul general toata lumea stie ca fara sa dai o "atentie" nu vei obtine nimic asa ca indignarea fetei este consecinta fireasca a unui sistem viciat pe toate planurile.

Scrisoare deschisă

Către:
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

Spre ştiinţă:
Revistei „România literară“
Revistei „Observator cultural“
Ziarului „România liberă“
Ziarului „Adevărul“

Consiliile profesorale din 18 şi 29 iunie 2010 din Liceul de Metrologie „Traian Vuia“ din Bucureşti au adus înaintea profesorilor prezenţi un discurs alarma(n)t al doamnei directoare ing. drd. Dorina Dragomir al cărui laitmotiv suna: „Ne pierdem elevii! Ne pierdem posturile, stimaţi colegi!...“
Deşi ar putea fi sintetizate, argumentele domniei sale – susţinute îndeosebi de liderul de sindicat domnul prof. Adrian Chiru şi de doamna directoare adjunctă prof. Marilena Bercea – sper să reiasă din textul următor (prelucrat după notiţele mele la respectivele şedinţe):
Finanţarea pe cap de elev va fi aplicată treptat, din septembrie 2010. Orice pierdere de elevi de la clase înseamnă mai puţin la salariu. Sumele şi aşa sînt foarte mici. Media pe clasă este de 26,6 elevi (sic). Am primit reclamaţii de la părinţi şi elevi că unii profesori sînt foarte absurzi (sic!). Vă cer flexibilitate, stimaţi colegi. Doar în situaţii speciale se pot lăsa corigenţi ori repetenţi. Staţi de vorbă cu părinţii! Pe fiecare părinte îl doare să afle că fiul sau fiica lui nu învaţă, că nu are un comportament adecvat şi aşa mai departe. Dar datoria noastră este să încercăm tot ce este posibil să-i ajutaţi. Gîndiţi-vă bine!... Să le explicăm părinţilor de ce elevul are situaţia respectivă, să nu existe răspunsuri gen „nu te trec că nu vreau eu!“. Singurul motiv este că elevul nu s-a pregătit de-a lungul timpului. Dar, mă întreb, stimaţi colegi, acolo unde din efectivul clasei, mai mult de jumătate dintre elevi rămîn corigenţi, nu cumva profesorul nu şi-a făcut datoria? Nu cumva este şi vina lui că elevii au o asemenea situaţie? Îi determinăm astfel pe elevi să plece de aici. Este motivul transferării majorităţii elevilor: profesorii sînt prea exigenţi. În felul acesta riscăm nu numai pierderea unor catedre, ci chiar comasarea cu un alt liceu. Conducerea va avea dreptul să-l dea afară pe un profesor care, chiar titular, pune în situaţia aceasta liceul. Un asemenea profesor îşi poate pierde dreptul de titular! Am cerut mereu soluţii. Să luptăm pentru soluţii!... Populaţia şcolară din zona noastră este fără elevi fruntaşi! Aceasta este situaţia! Să scădem ştacheta… De acord că un anumit nivel trebuie păstrat, dar… Nu ni s-au mai dat clase de mate-info! E drept că de aici ne luam resursa umană pentru concursuri şi activităţi extraşcolare!... Dar să ne păstrăm ce avem unic, tehnic, ce cere piaţa de muncă… Acesta e specificul liceului nostru, clasele tehnice…
Pentru că în consiliul din 29 iunie s-a renunţat la tonul impersonal nominalizîndu-se atitudinea specială a prof. Tia Nicoară şi, tangenţial, a subsemnatului, sînt nevoit să ies din tăcerea autoimpusă (din politeţe, în primul rînd şi dintr-un vag sentiment al zădărniciei, în al doilea) prin prezenta scrisoare deschisă, pornind anume de la precizarea d-nei directoare D. Dragomir: „Pe dl prof. Floarea îl înţeleg, dar nu sînt de acord cu dînsul“ (avusesem în urmă cu patru zile o discuţie particulară). Nu (mai) cred că pot să schimb convingerile doamnei directoare şi ale colegilor care-i ţin isonul – precizez că şi eu îi înţeleg pe dînşii, ba chiar afirm că mă şi întristează perspectiva din care privesc lucrurile, dar nu pot fi de acord decît într-o mică măsură cu domniile lor… De aici şi delimitările de faţă.
Studiind încă o dată proiectul din 12 aprilie 2010 al Legii Educaţiei Naţionale n-am aflat nicăieri că vreuna dintre programele noi, bazate pe cele aprobate prin Ordin al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 4598 / 31.08.2004, nr. 3458/ 09.03.2004 etc., au fost ori vor fi abrogate! De asemenea, nemodificate au rămas atît sistemul de notare, de la 1 la 10, cît şi competenţele generale ale disciplinei pe niveluri de învăţămînt, anume, în speţă, modelul comunicativ-funcţional şi competenţele-cheie specifice disciplinei limba şi literatura română, care impun anumite competenţe generale în cadrul programelor şcolare pe niveluri de învăţămînt şi o adecvată organizare a conţinuturilor.
Trecînd la un caz foarte recent din liceul nostru, a cărei soluţionare mi-a fost în varii ocazii reproşată – inclusiv la şedinţele de unde am pornit în demersul explicativ de faţă – al unui elev de clasa a XI-a, corigent la limba şi literatura română, însă declarat repetent, întrucît cumula încă alte două corigenţe, elev care şi-a cerut între timp transferul, mă văd nevoit să actualizez mai întîi cîteva banalităţi: învăţămîntul liceal (clasele a XI-a a XII-a/a XIII-a) nu este obligatoriu; argumentele invocate de conducerea liceului „elevul provine dintr-o familie săracă, n-are absenţe multe“ ş.a. sînt pseudopedagogice; disgrafia cronică a respectivului elev, combinată cu dislexia, cu dezinteresul constant manifestat la cursuri (de pildă, de nenumărate ori l-am rugat, de-a lungul semestrelor, să-şi scoată „urechelniţele“ – cum le numesc eu, spre hazul elevilor cu simţul umorului –, trecînd în vreo trei rînduri, exasperat, la confiscarea telefonului său mobil; nefolosirea sistematică a caietului şi a manualului – zeci de minute am pierdut, de-a lungul anilor, invitîndu-l să-şi scoată/împrumute ceva de scris, să-şi ia notiţe măcar pe o foaie, să împrumute un manual etc.; refuzul obstinat de a face lecturile prevăzute de programă, deşi am anunţat de la începutul semestrelor care sînt lecturile obligatorii; numărul impresionant de teme neefectuate – cu 17 a fost pe locul al doilea, în clasamentul negativ al respectivului colectiv, pe semestrul al II-lea al anului şcolar curent) etc. Prin urmare, rezultatele la evaluările orale (între care şase studii de caz) şi scrise au justificat din plin media anuală obţinută. Adaug faptul că în anul şcolar 2008-2009 i-am dat ocazia să se gîndească serios la viitorul său, lăsîndu-l corigent, dar promovîndu-l în toamnă cu promisiunea (pe care am considerat-o solemnă!) că se va îndrepta. Neimplicarea vreodată, în cei trei ani de studii (începînd cu clasa a IX-a), a vreunui membru al familiei sale în depăşirea acestei situaţii critice la limba şi literatura română (nu iau în calcul insistenţele mamei şi ale surorii elevului de anul acesta, după încheierea situaţiei şcolare, degenerînd într-un schimb de replici despre care nu vreau să ofer detalii aici) sper că circumscrie suficient de clar cazul.
Amplificînd la 3-4% din efectivul claselor acest portret al elevului de liceu de astăzi candidat la corigenţie, obţinem, pe bună dreptate, un procent îngrijorător, dar nu îngrozitor, apocaliptic – şi nici măcar dramatic! – aşa cum apar realităţile privite dintr-o perspectivă făţiş deformantă de către cobitorii de serviciu din mass-media!
Soluţiile pedagogice flexibile pentru prevenirea situaţiilor de corigenţă despre care vorbea d-na directoare eu le aplic de multă vreme: examinări multiple, teme suplimentare, diferenţiate, cu un standard mediu de dificultate (de la simple conspecte comentate din manualele şi auxiliarele didactice recomandate din timp şi recitări de poezii din programă, pînă la contribuţii cu articole la revista liceului ori – ţinînd cont de tipurile de inteligenţe multiple – confecţionarea unor planşe tematice, alcătuirea unor CD-uri didactice, a unor postere ş.a.m.d. care se păstrează în portofoliul elevului, ori sînt donate cabinetului şcolii, ca exemple de bune practici).
Revenind la actul normativ invocat mai înainte, o soluţie ar fi şi Programul „Şcoala după şcoală“ (cf. Art. 47). Pînă la reglementările necesare în prelungirea prevederilor proiectului legislativ, ca în fiecare an, eu am afişat la avizierul liceului şi am difuzat (prin viu grai, prin e-mail şi prin telefon) programul de pregătire pentru toţi elevii corigenţi care urmează să-şi susţină examenele din 30 august 2010, întrucît cred că s-ar putea vorbi de întemeierea unei mini-instituţii a corigenţei în fiecare şcoală, cu atragerea consilierilor psiho-pedagogi şi a părinţilor. Mă declar de multă vreme adeptul schimbării mentalităţii despre corigenţa văzută ca pedeapsă, căci realmente este vorba de o măsură pedagogică (e adevărat, mai fermă, dar necesară) de recuperare a materiei, de consolidare a deprinderilor de lucru într-un ritm personalizat, special defazat faţă de acela al majorităţii elevilor unei clase (despre infantilismul unei asemenea optici nu-mi propun să discut aici, dar trimit la analogia reţetelor prescrise de un medic: n-am auzit pînă acum de vreun pacient conştient care să se fi plîns că trebuie să ia pastilele indicate pentru diagnosticul pus, ori că aceste pilule sînt prea amare ori prea… galbene!).
Dat fiind contextul mai larg al mesajului public-epistolar de faţă, adaug la capitolul soluţii pedagogice şi propunerea unui orar flexibil, conceput din perspectiva elevilor, după modelul Waldorf, pe epoci (amănunte se pot găsi în lucrările de specialitate, inclusiv în referatul meu, prezentat la cursurile de perfecţionare pedagogică efectuate în 2007-2008, prin CCD). Menţionez aici doar că, pentru instaurarea unui astfel de orar într-o şcoală aşa-zis tradiţională (unde prioritare sînt – se ştie! – nevoile profesorilor, iar numărul de săli disponibile pe unitatea de timp constituie criteriul decisiv), ar fi nevoie de un nivel deontologic dacă nu performant, măcar ridicat şi de trei-patru lectorate cu părinţii.
În privinţa avertismentului făţiş al d-nei directoare din secvenţa: Conducerea va avea dreptul să-l dea afară pe un profesor care, chiar titular, pune în situaţia aceasta liceul. Un asemenea profesor îşi poate pierde dreptul de titular!, nădăjduiesc în folosirea unei balanţe de judecată care să aibă şi talerul calităţilor acelui titular! De pildă, subsemnatul, într-adevăr titularizat printr-un concurs în 2001, am avut 96,55% indice de promovabilitate la examenul de bacalaureat de anul acesta (desigur, media 6,98 a elevilor din clasele la care am predat, admişi la proba scrisă la disciplina mea – dintre care e drept că doar 14 elevi din totalul celor 58 prezentaţi au obţinut note peste 8 – acoperă acea realitate din unitatea şcolară unde profesez cuprinsă în propoziţia Populaţia şcolară din zona noastră este fără elevi fruntaşi!)…
Apropiindu-mă de finalul acestor consideraţii, mărturisesc a nu pricepe ce se intenţionează pe viitor prin legătura financiară „banii urmează elevul“ prevăzută în proiectul legislativ menţionat: O concurenţă interşcoli?... O stimulare a ridicării nivelului calităţii actului de predare-evaluare prin intermediul… „fluturaşului“ de salariu primit de la contabilitatea unităţilor şcolare?... Economii bugetare?... Obţinerea unor bani din reclame?... Ori doar un bobîrnac în plus dat puţinilor dascăli care, din pasiune (ca să nu folosesc termenul vocaţie ce dă ameţeli unora!), mai trudesc deontologic pe ogorul ameninţat să devină pîrloagă al învăţămîntului românesc?... Despre stupizenia asimilării actului pedagogic de la catedră (pe care eu îl consider asemenea oficierii din faţa altarului) cu „prestarea de servicii pentru populaţie“ (atunci n-ar fi mai bine a ni se plăti o sumă anume, după fiecare oră de curs, ca la toate ghişeele patriei, noi urmînd să tăiem mintenaş chitanţele corespunzătoare părinţilor elevilor, cu TVA mărit la 24% inclus?) am mai scris şi nu am nimic de retractat.
Închei mirîndu-mă doar că d-na directoare D. Dragomir şi colegii plasaţi de bună voie de aceeaşi parte a baricadei (aştept cu maximum de interes opinia onor. inspectoratului şcolar şi a ministerului de resort) nu percep ca şantaj ordinar transferurile cerute de familiile elevilor sub motivul că unii profesori sînt foarte absurzi (din nou sic!). În acest sens, aş apela public, în naivitatea speranţelor mele, la toate pîrghiile responsabile de facilitarea acestor transferuri nejustificate pedagogic în învăţămîntul de stat – întrucît motivul exigenţei unor cadre didactice nici nu cred că ar trebui luat în considerare, fiind, de fapt, descalificant pentru unităţile şcolare primitoare! O concurenţă împinsă pe acest tobogan m-ar face să regret şi mai mult cariera aleasă…

Bucureşti, 5 iulie 2010

Mihai FLOAREA

Trimisă la 7 iulie 2010; 19:38 la adresele:

,,,,

P.S.: După contestaţii, unul dintre cei doi elevi ai mei care rataseră promovarea la limba şi literatura română a obţinut 5,45, aşa că, refăcînd calculele, indicele de promovabilitate actualizat pentru elevii claselor la care am predat eu este acum 98,28%.

9 iulie 2010.