Septembrie 2005, la moartea lui Alexandru Paleologu

Domnului Alexandru Paleologu i-au reușit în viață chiar și lucrurile care, pentru alții, se numără la eșecuri și catastrofe. Avea talentul de a preschimba derizoriul și indigența în înțelepciune afabilă. Iar eleganța supremă a ultimilor ani a fost modul cum și-a trăit sfîrșitul: împăcat, surîzător, atent, fără afectare, la asortarea cămășii cu cravata și cu batista de la butonieră. A murit ca un senator roman, bucuros să iubească și să fie iubit. Cu el dispare ultimul reprezentant al unei generații de martiri „fericiți“ și – pentru mine – ultimul maestru…

Joi, 25 ianuarie 2007

Invocarea (rememorarea, pomenirea, recitarea) incantatorie a Numelui divin – ca expresie suprem-laconică a bunei așezări în lume. Practicată cu oarecare continuitate, ea creează distanța necesară față de tot ce e experiență cotidiană. Stricta pronunțare a Numelui definește, prin contrast, tot ceea ce „este“ drept neant. Aceasta e, se pare, perspectiva extrem-orientală. Creștinismul alege, dimpotrivă, să invoce – pornind de la Numele lui Dumnezeu – plenitudinea lumii create. Fapt e că, din unghi absolut, lumea pendulează – s-ar zice – între neant și plenitudine (derivată). Prin acest balans, ea este însăși definiția relativului. Dar și Numele, la rîndul lui, poate fi perceput – din perspectiva lumii – fie ca un „absolut“ al neantului („întunericul dumnezeiesc“, misterul inaccesibil al Creatorului), fie ca plenitudine ziditoare și… zdrobitoare. Al-Ghazzâlî: „Cînd omul se familiarizează cu invocarea Numelui (dhikr), el se separă [interior] de tot. Or, în clipa morții, el se separă, de asemenea, de tot ce nu e Dumnezeu. Ceea ce rămîne e doar invocarea Numelui“. [Cf. și cuvîntul Profetului (apud Titus Burckhardt, Introduction aux Doctrines ésotériques de l’Islam, Paris, Dervy-Livres, 1969, p. 142): „Trebuie să mor și să trăiesc pronunțînd Numele Tău“.] În acest sens, „rugăciunea inimii“ este și ea, ca orice dhikr, un mod de a exersa și de a actualiza moartea (și ceea ce vine după…).

Cîndva, în studenție (1969?)

Doi domni, în autobuz, fac conversație. Un exemplu inocent de vorbire în gol. Ilustrare „inițiatică“ a vidului cotidian:

– Ce faci, bă, Săndele?

– Ce să fac, bă?! Bine! Da’ TU ce faci? Că te văz neschimbat!

– Eu? Eh, cu pensia. Una-alta, altceva și uite-așa!

– Zău? Și în rest?

– În rest, deh, ce să zic? Tot așa… Da’ nu mi-ai spus TU ce faci!

– Mă, cum mă știi, ce să-ți mai spun… Eu de tine vreau să știu, că nu te-am mai văzut de mult!

8 octombrie 2017

Ne plîngem, adesea, de felul lamentabil în care se vorbește românește, la toate nivelurile: de la tineri puberi la miniștri și parlamentari. Nu vorbim însă, la fel de des, despre faptul că lumea știe din ce în ce mai puțin să citească și să asculte. Și nu mă refer la analfabetismul propriu-zis sau la auzul deficitar, ci la incapacitatea vădită a multor comentatori (și din sfera publică, și din cea privată) de a înțelege un text sau un discurs, oricît de simple ar fi. Cauzele pot fi diverse. Unii sînt lipsiți, pur și simplu, de exercițiul lecturii și de răbdarea ascultării celuilalt. Alții nu citesc ca să înțeleagă, ci ca să arate altora că au acces la „adîncimi“ care scapă mulțimii. Alții citesc și comentează ceea ce citesc sau ceea ce aud, manipulați de idei fixe proprii sau de apriorice angajări partizane. Dau un exemplu care mă implică. Nu pentru că vreau să ies basma curată, ci pentru că îl am la îndemînă. Într-o emisiune de televiziune, am spus că nu poți judeca oamenii în alb și negru. Era vorba de „mult regretatul“ Iulian Vlad, ajuns un fel sfînt patriotic, căruia îi datorăm tot ce e mai bun în țărișoară după 1989. Or, ziceam eu, faptul că o fi avut – cum spun apologeții – aura unui bunic „solar“, a unui mentor blînd și subtil, a unui om „bun“, mereu gata de jertfă pe altarul țării, nu îl poate spăla de crime întinse pe decenii, îndreptate împotriva propriului popor, dacă acesta nu era „cuminte“, în sensul dat „cumințeniei“ de partidul comunist. Securitatea ne-o fi scăpat de KGB, de unguri, de imperialiști, de „agenturi“ și „oficine“, dar nu se prea înțelege ce avea cu noi! Că nici minerii din Valea Jiului, nici muncitorii de la Brașov din 1987, nici Vasile Paraschiv, nici Gheorghe Ursu, nici Doina Cornea, nici Radu Filipescu, nici Dorin Tudoran, nici alte victime ale „muncii operative“ prestate de Securitate nu erau ruși, unguri, kaghebiști sau capitaliști. Ca să ilustrez „complexitatea“ psihologică a oricărui călău, l-am invocat pe Vlad Țepeș: o fi avut și el momentele sale „solare“, clipe de „cumsecădenie“ drăgălașă. Că doar nu-și petrecea tot timpul trăgînd oameni în țeapă! Puteam lua orice alt exemplu din galeria marilor despoți „radicali“: Ioan Vodă cel Cumplit, Ivan cel Groaznic ș.a.m.d. Atît mi-a trebuit! Păi, ce comparații sînt astea?! Vlad Țepeș ucidea hoți și trădători (deși istoricii ar avea, poate, de adăugat oarecari nuanțe…). Da, dar eu nu-l aduceam în discuție ca să-l incriminez sau ca să-i fac un portret „științific“, ci ca să ilustrez posibilitatea ca o fire crudă să aibă și momente de „pauză“, de „emotivitate“ omenească. Nu conta însă ce spusesem eu. Conta ce aveau de spus unii comentatori, fie ca să mă „înfiereze“, fie pentru că nu pricepuseră rostul vorbirii mele. Cît despre problema „Securității benefice“, tandre, atente la patrie și la popor, rămîne cum am vorbit… „Cu toată dragostea!“ – cum văd că se spune acum, cînd vrei să spui lucruri incomode.