Eșecul referendumului prin neparticipare a bucurat pe unii, a întristat pe alții, dar în general a surprins pe aproape toată lumea – de la politicienii Puterii în frunte cu Liviu Dragnea, la noi, ceilalți, care ne considerăm „opoziționiști“. (Marea excepție pare a fi fost Alina Mungiu- Pippidi, de la care aflăm că dumneaei a prezis bine, ca întotdeauna, ce se va întîmpla, dar că, iarăși ca întotdeauna, n-a fost ascultată de nimeni. Ghinion!)

Există destule motive de bucurie – mai ales cele politice, legate de eșecul personal al lui Dragnea. Imaginați-vă numai cum s-ar fi împăunat cu victoria insul și acoliții săi, de la Dăncilă pînă la Șerban Nicolae și Codrin Ștefănescu: ce vorbe le-ar fi explodat din gură, cum ar fi dojenit ei Uniunea Europeană, care a îndrăznit, nefericita, să ne dea lecții de bună purtare și să se încrunte la referendumul pentru „familia tradițională“, ce potop de insulte ar fi revărsat peste Opoziție și societatea civilă! Opoziția, complice ori zdrobită, ar fi tăcut ca peștele, iar minoritățile – sexuale, politice, ideologice – ar fi fost tîrîte în noroi; bineînțeles, drepturile civile ar fi fost declarate inferioare drepturilor „comunității de neam“. Strămoșii, martirii creștini, voievozii ar fi fost convocați patetic din cărțile de istorie ca să-l felicite pe patriarh și pe șeful PSD, iar crucile Gabrielei Firea ar fi devenit temă de expoziție foto itinerantă. Cîte n-am fi auzit, inclusiv chemări patetice la alte referendumuri, prin care să se limiteze exercițiul altor libertăți, de exemplu aceea de a demonstra pașnic. Nici Coaliția pentru Familie și comilitonii ei n-ar fi stat deoparte cu autopromovarea, iar exaltarea unor hierofanți ca Mihail Neamțu, membru PNL, ar fi creat îngrijorare printre psihiatri. BOR ar mai fi cerut cîteva zeci de milioane pentru Catedrala Mîntuirii Neamului, iar celelalte Biserici s-ar fi ploconit ca să le pice și lor vreun oscior de la marele ospăț. Poate s-ar fi organizat rugăciuni colective și toate vlădicile, pe toate canalele TV, ar fi adus laude Domnului că a ferit țara de „Apocalipsa LGBT“. S-ar fi organizat prin țară, după înlesnirea pușculiței primarilor, și niscaiva sărbători populare cu mici și bere, eventual și cu niscaiva pastramă stropită cu must, că e sezonul, ca să se bucure poporul și să crape de oftică dușmanii nației, ai partidului, ai religiei și ai domnului Dragnea personal. Așa!

Sînt deci motive să ne bucurăm. Și totuși nu trebuie să exagerăm. Motivele eșecului referendumului sînt numeroase, dar „bunul-simț“, „rațiunea“ și altele de acest tip, invocate de mulți comentatori, nu cred că sînt printre cele mai importante. Foarte mulți nu s-au dus să voteze fiindcă pur și simplu n-au înțeles despre ce era vorba, alții fiindcă chestiunea li s-a părut nerelevantă. Sensul întrebării din referendum – prea complicată și abstractă – a scăpat foarte multora, fapt explicabil prin gradul de analfabetism funcțional atît de răspîndit la noi. Să recunoaștem deci că instrucția rudimentară, ignoranța multor oameni ne-au fost de data asta de folos nouă, celor care am înțeles care este miza reală a referendumului. Sînt desigur destui și cei care au refuzat referendumul fiindcă era asociat cu PSD, dar asta e deja o formă de înțelegere a contextului politic; în fine, mult mai puțini cred că au fost cei care nu s-au dus la vot fiindcă au priceput că este vorba despre o îngrădire a unor drepturi și o formă de discriminare a unor minorități. Așadar, de data asta, discursul civic s-a asociat cu tăcerea amorfă a masei, iar minoritatea conștientă a triumfat împotriva politicului și a Bisericii fiindcă a avut drept aliat de moment analfabetismul funcțional, educația rudimentară și dezinteresul civic al marelui număr. Am cîștigat și, spunem noi, societatea în ansamblu a cîștigat, dar nu fiindcă, într-o mare pare a ei, această societate ar fi fost conștientă de miză, ci fiindcă, într-o mare parte a ei, ea s-a aflat sub miză, fiind mult dincoace de problemele (post)modernității. Da, iliberalismul aflat în ofensivă a pierdut de data asta, dar nu fiindcă ar fi cîștigat liberalismul, ci fiindcă ofensiva respectivă n-a fost pricepută de o mare parte a populației.

Putem formula lucrurile și altfel: PSD și aliații săi, cu iliberalismul ce-i caracterizează, caută să reînvie o ideologie naționalist-creștină, autohtonistă și izolaționistă, cu origini în secolul al XIX-lea și în interbelic. Au vrut să o înscrie și în Constituție. Au eșuat. Li s-a împotrivit o alianță nefirească dintre o minoritate postmodernă aparținînd secolului XXI și o majoritate încă nedesprinsă de forme de cunoaștere premoderne. „Viclenia istoriei“, spunea Hegel cu privire la asemenea întîmplări. O preferăm, desigur, vicleniei vulgare și ticăloase a lui Dragnea și a PSD-ului, dar să nu ne-o luăm în cap. Istoria nu-i numai vicleană, ci – se știe bine – și nestatornică.