O „carte mediocră“, un „prim-ministru mediocru“, o „mediocritate patentă“ – iată expresii unde adjectivul „mediocru“ sau substantivul derivat „mediocritate“ sînt folosite ca eufemisme pentru „rău“, „prost“, de „joasă calitate“. Aș zice chiar mai mult: adesea considerăm „mediocrul“ mai rău decît răul autentic: dacă ceva, pe față rău sau oribil cel puțin, sfîșie, mușcă și arde, mediocrul abia de pișcă: e anost, necondimentat, plicticos. E o mlaștină în care te scufunzi fără onoare. E o peltea fără gust, o gesticulație fără stil, o onestitate măruntă, o respectabilitate conformistă. Pentru epoca noastră, ahtiată după excese, mediocritatea e tot ce poate fi mai rău: nu-i bună nici măcar de o știre.

N-a fost mereu așa. Cuvintele latinești mediocris, mediocriter și mediocritas – în sens propriu, „ceea ce-i mijlociu, mediu, interme-diar“ – aveau adesea nu doar o valoare pozitivă, dar chiar și suprem pozitivă. Se cunoaște expresia „aurea mediocritas“ – cu sensul „aurita (adică nobila) cale de mijloc“. A te feri de excese, a duce o viață cumpătată era, pentru cei vechi, un ideal și, ca orice ideal, greu de atins. Paradoxal, pe atunci mediocritatea era excepțională. Și nu numai că cei vechi prețuiau virtutea, mediocră în sine, a moderației și cumpătării, dar virtuțile însele, spune Aristotel, trebuie înțelese ca stări de mijloc – „mediocrități“ – între două excese contrare, ambele vicioase. De exemplu, curajul era la mijloc între viciul pozitiv al temerității și cel negativ al lașității; generozitatea e virtutea situată la mijloc între prodigalitate și zgîrcenie, cumpătarea e și ea o „mediocritate“, fiind situată undeva între desfrîu și asceză, ambele văzute ca vicioase. Chiar și înțelepciunea ca virtute supremă a omului cerea conștiința socratică a propriei „mediocrități“: idealul lui „a ști că nu știi“ este plasat între „a nu ști“, propriu comunului muritorilor, și „a ști“, propriu zeilor.

Așadar, „mediocru“ a decăzut semantic. Nici creștinismul, cu insistența lui pe virtuți extreme, precum caritatea și asceza, nu l-a cruțat. Ba chiar i-a damnat pe „căldicei“, mai răi nu numai decît cei „fierbinți“, dar și decît cei „reci“. Dar degradarea fatală cred că s-a produs, culmea, exact atunci cînd virtuțile „mediocre“ – cumpătarea, onestitatea, hărnicia, optimismul moderat, curajul, liberalismul – au schimbat lumea cel mai mult: în secolul al XIX-lea și la începutul secolului următor. Însă pentru ca „mediocrul“ să poată fi condamnat fără apel, el avea nevoie de un chip; i s-a dat deci unul: al „burghezului“. Pentru romantici și urmașii lor, nimic n-a fost mai demn de dispreț decît burghezul ca întruchipare a „mediocrității“: acesta n-are nobila desfrînare a aristocratului și nici robustețea frustă a omului din popor. E plat și fără viziune, chibzuit fără elan, iubind numai banul, dar mai ales lipsit de măreție. Josnic prin lașitate, meschinăria lui îl acuză. Artiștii îl urăsc, deși el le cumpără în final operele care țin să-l „epateze“. Scriitorii – de la Balzac și Dickens la Flaubert și la Galsworthy – nu știu cum să-l insulte mai mult sau să-l reprezinte în culori mai sumbre pe cel care formează totuși grosul cititorilor săi. „Burghezul mediocru“ – marele poncif negativ al romanului „clasic“ –, omul care distruge vieți, calcă în picioare sensibilități, ignoră ceea ce-i frumos și nobil. Abia dacă, odată aflată în declin și în descompunere, ca la Thomas Mann, „mediocritatea“ sa de clasă devine ceva mai pasabilă, asta doar fiindcă, dîndu-și sufletul, servește drept fertilizant pentru regnul superior al muzicii și artei.

Nu-i, desigur, întîmplător că disprețul și ura la adresa „mediocrității burgheze“, după ce și-au „făcut încălzirea“ în operele atîtor mari și influenți scriitori și gînditori (de la Marx la Nietzsche), s-au dezlănțuit în fine prin partidele și regimurile totalitare, extremiste, ale secolului XX. Nimic n-au detestat mai mult, ne spune și François Furet în Trecutul unei iluzii, deopotrivă fasciștii și comuniștii decît pe „burghezul mediocru“, purtător al virtuților moderate ale liberalismului și toleranței, dar și al virtuții de „cetățean“, căci să nu uităm că „burghez“ înseamnă etimologic „cetățean“ (locuitor al unui „burg“).

Cred însă că lovitura de grație dată „mediocrității bune“ (inclusiv „burgheze“) a sosit chiar în epoca noastră – a consumismului, a dezlănțuirii excepționalismului de toate felurile, a globalizării și vulgarizării „experienței“ extreme. Cine mai e îndemnat azi, prin atotputernicele media, să-și dorească o viață mediocru-burgheză, departe de extreme? Nimeni, desigur, căci o asemenea viață nu „s-ar vinde“ la TV. Cînd sensul vieții pare a fi oferit tot mai mult de prezența în media, „mediocritatea“ devine un obstacol de nedepășit: e preferabil să fii ticălos, sperjur, complet corupt, fanfaron, impostor, chiar și imbecil: ba, dacă doza imbecilității e mare, ai garantată ieșirea „pe sticlă“ la o oră de vîrf, obținînd un surplus de ființă. De exemplu, gafele majore de limbă și exprimare ale multor politicieni au ajuns la noi mai interesante decît vorbirea corectă. Exemplul rău e contagios; departe de a produce disprețul public, el tinde să producă emulație, căci nimic nu detestă mai mult omul postmodern decît anonimitatea corectitudinii, care nu-i „cool“.

…Cîndva, cum relatează Herodot, excepționalismul ultrabogatului și înfumuratului rege Cresus a fost înfruntat și veștejit de „mediocritatea aurită“, burgheză, propusă de Solon atenianul. Azi, măreția și căderea lui Cresus, cel despre care se spunea că fabrica aur prin simpla atingere și că avea urechi de măgar, fiindcă ascultase bîrfa unor zeițe, ar fi subiect de breaking news, ar furniza un bun scenariu de serial și apoi s-ar putea utiliza și la un brand pentru obiecte de lux. În schimb, înțelepciunea lui Solon, căruia i s-a atribuit maxima „Nimic prea mult“, în nici un caz nu „ne-ar crește adrenalina“. Și atunci nu știu ce-am face cu ea.