Acum vreo patru ani, mi s-a cerut un text pentru un volum aniversar dedicat Reședinței Ambasadei Franceze la București. Între altele, textul a inclus și evocarea unor episoade destul de amuzante din rezerva mea de amintiri… diplomatice. Le ofer, mai jos, în versiune românească, și cititorilor noștri.

Eram de curînd ministru (post-revoluționar) al Culturii, cînd l-am întîlnit, pentru prima oară, pe noul ambasador al Franţei, proaspăt acreditat la București. Întîlnirea a fost de natură să confirme saltul stilistic pe care „evenimentele“ urmau să-l aducă în comportamentul diplomatic: mai puţin ştaif protocolar, mai puţină retorică, mai mult umor. Trebuia să fac cunoştinţă cu dl Renaud Vignal în timpul unei recepţii (la o altă ambasadă). Mi s-a spus că ambasadorul francez va fi de faţă şi că e de folosit ocazia pentru un prim contact. Către finalul programului, contrariat de faptul că întîlnirea aşteptată nu avusese loc, am cerut explicaţii unui colaborator. „Dar aţi vorbit cu dl Vignal vreme de douăzeci de minute!“ – mi-a spus, stingherit, cel întrebat. Abia atunci l-am identificat pe interlocutorul pe care, în necunoştinţă de cauză, îl ratasem. Am crezut că pot repara greşeala, glumind – în doi peri – cu Renaud, viitorul meu bun prieten: „Iertaţi-mă! N-am realizat că sînteţi noul ambasador al Franţei! N-aveţi figură de ambasador!“ Vrusesem să-i fac un compliment. Să-i sugerez că n-avea portretul „clasic“, convenţional, previzibil al diplomatului de carieră. Răspunsul a venit prompt. La fel de echivoc şi de bine intenţionat: „Vous non plus, vous n’avez pas la gueule d’un ministre!“ („Nici dvs. n-aveți față de ministru!“)

Un mic demon al malentendu-ului a rămas prezent şi în alte împrejurări ale relaţiei mele cu Renaud Vignal. Eram încă „oficial“, cînd am primit o invitaţie la reşedinţa franceză, unde urma să aibă loc un amical bal mascat. Am ales, împreună cu soţia mea, o vagă costumaţie de tip „gitan“ şi ne-am prezentat, amîndoi, la poarta reşedinţei, purtînd în braţe o tavă cu dulciuri autohtone, pe post de „plocon“. Portarul şi bodyguardul ne-au privit stupefiaţi. Mă recunoscuseră, dar nu pricepeau ce căutam în locul cu pricina, înveşmîntat ca o florăreasă „bohémienne“. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă şi ezitam, stingherit, dinaintea intrării. Din fericire, exact atunci a apărut, venind din oraş, maşina ambasadorului. Renaud a înţeles imediat situaţia. Greşisem ziua. S-a amuzat copios, m-a ajutat să depăşesc penibilul episodului şi ne-a invitat la o excelentă cină. Nu mai mîncasem niciodată îmbrăcat atît de… pitoresc. Dar măcar dulciurile s-au dovedit utile…

E greu de rezumat lista personalităţilor pe care am avut onoarea să le cunosc – într-o costumaţie ceva mai adecvată – în spaţiul reşedinţei de la Bucureşti a Ambasadei franceze (în saloanele de o discretă croială clasică – reamenajate curajos, în versiune oarecum postmodernă, în timpul mandatului lui Henri Paul – sau, vara, în grădina din spate). Un eveniment special a fost, însă, întîlnirea cu preşedintele Franţei, François Mitterrand. Ambasada, probabil la cererea înaltului oaspete, decisese organizarea unei întîlniri cu cîţiva intelectuali locali, mai ales dintre cei cu o oarecare experienţă a disidenţei: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. Mi s-a oferit rolul de „moderator“. Am început prin a-i prezenta pe toţi cei de faţă. „Domnule preşedinte“ – am spus – „aveţi dinainte o bună parte din eroii schimbării din decembrie 1989: sînt modeste variante locale ale lui Robespierre, Saint-Just, Danton, Camille Desmoulins ş.cl“. „Atenţie“ – a replicat preşedintele –, „toţi cei pe care i-aţi numit au sfîrşit pe eşafod.“ Momentul era destul de tensionat. Opoziţia intelectualităţii faţă de Frontul Salvării Naţionale şi faţă de Ion Iliescu era intensă, ceea ce pe mulţi îi determinase să judece ca fiind inadecvată vizita – fără echivalent în epocă – a unui şef de stat occidental la Bucureşti. Ea putea fi citită drept o cauţionare a „regimului“ aflat „la putere“. Doina Cornea a profitat de ocazie pentru a sugera o asemenea, posibilă, interpretare şi a adăugat, cu titlul de exemplu, că oficialităţile româneşti o împiedică să apară la televiziune, în ciuda meritelor ei revoluţionare. „Stimată doamnă“ – a sunat răspunsul lui François Mitterrand –, „va trebui să aveţi răbdare. Mie mi-au trebuit vreo cincisprezece ani pînă să mă pot adresa naţiunii pe un post de televiziune…“