Simon Gächter e profesor la Facultatea de Știinţe Economice din Nottingham şi se ocupă, între altele, de analiza raportului dintre comportamentul egoist al oamenilor şi comportamentul lor social. Cu mai mulți ani în urmă, a dat un interviu revistei Der Spiegel, pe care ar trebui să-l citească atent toţi politicienii, reformatorii, gazetarii, analiştii şi moraliştii români. La prima vedere, dl. Gächter nu spune aproape nimic nou. Dar spune lucruri pe care chiar cei care pretind că le ştiu nu le mai spun, cenzuraţi sau autocenzuraţi de o anumită „corectitudine politică“. Iată-le, rezumate pe puncte:

 Egoismul e un viciu străvechi, am spune constitutiv, al naturii umane.

 Pentru a corecta acest viciu în beneficiul interesului comunitar, pedeapsa funcţionează, în general, mai eficient decît răsplata.

● Clişeul potrivit căruia capitalismul încurajează comportamentul egoist nu e decît un clişeu. În realitate, cooperarea dintre oameni pe temei altruist e mult mai răspîndită în democraţiile vestice avansate decît în statele cu regim autoritar. În Rusia, Ucraina sau în ţările arabe, înclinaţia spre parazitism şi înşelătorie e mai mare decît în Germania, America, Australia, Anglia, sau Elveţia. Caracteristic pentru regimurile autoritare e faptul că ele răstoarnă raportul dintre pedeapsă şi răsplată: nu comportamentul asocial e amendat, ci, dimpotrivă, comportamentul social. Pedepsiţi sînt mai curînd oamenii cumsecade. Ca unii care respectă regulile şi iau în calcul interesul public, ei sînt socotiţi „trădători“ sau, în orice caz, suspecţi. Persoanele cooperante produc secrete complexe de vinovăţie şi, deci, resentimente. În consecinţă, ele sînt marginalizate, ridiculizate sau supuse unor violente campanii de discreditare.

 În cazul fostelor ţări comuniste, explicaţia pentru derapajul instinctului social e comunismul însuşi. Deşi comunismul a transformat valorile „colective“ într-o doctrină, în realitate el şi-a încurajat cetăţenii să supravieţuiască pe socoteala eludării lor. „Cooperativele“ nu erau decît asociaţii formale, înlăuntrul cărora indivizii furau pe cont propriu, în interes strict privat. Senzaţia de arbitrar instituţional, de vulnerabilitate personală, cuplate cu un instinct de conservare exacerbat, nu făceau decît să intensifice nevoia fiecăruia de a acţiona în beneficiu propriu, în defavoarea binelui comun. Aşa se face că atrofierea simţului comunitar e, peste tot unde se manifestă, una din cauzele cele mai toxice ale înapoierii economice, ale unui nivel de trai scăzut.

 Autocraţiile – cele arabe, de pildă – încurajează versiunea malefică a cooperării. Solidaritatea de grup, de clan, de interese prevalează asupra solidarităţii sociale largi. 11 septembrie 2001 n-ar fi fost posibil fără o excelentă cooperare a complotiştilor, o cooperare mergînd pînă la sacrificiu. Organizaţiile mafiote, cartelurile de tot soiul, oligarhiile sînt, de asemenea, exemple îngrijorătoare de cooperare deviată, cu efecte dezastruoase. Aşadar, cooperarea nu e o valoare în sine: ea poate invoca valori sublime („onoarea“, martirajul etc.), dar poate eşua în catastrofă.

Omul are, din păcate, o dublă natură. Într-un context favorabil, el poate face dovada unor calităţi remarcabile, în vreme ce un context prost îi profilează defectele. Regimurile totalitare şi manipularea ideologică scot la suprafaţă tot ce e mai rău în firea fiecăruia dintre noi şi încurajează dizgraţioase derapaje egolatre.

În sfîrşit, se pare că democraţia şi economia de piaţă nu sînt suficiente pentru o reorientare a omului spre o viaţă comunitară igienică. E nevoie de educarea încrederii în ceilalţi şi în instituţiile statului de drept (mai ales în justiţie), de cultivarea transparenţei, a loialităţii şi a sportivităţii. În ce mă priveşte, aş adăuga necesitatea convertirii comunităţii în comuniune, un exerciţiu pe care îl propune, dintotdeauna şi pretutindeni, viaţa spirituală.

Cine are urechi de auzit să audă!