Într-un număr anterior al Dilemei vechi, Cătălin Ștefănescu a schițat una dintre cele mai comprehensive și temperat-disperate imagini ale societății actuale: lista „oamenilor pe care îi disprețuim“ – adică mai toți și cam din orice motiv; disprețul este cauza, nu efectul! Cu două săptămîni în urmă, revista Sinteza a scos un excelent număr despre Fake News și „epoca post-adevărului“ în care trăim. Ce legătură există între cele două subiecte? Una alarmantă: ceea ce Maestrul Umberto Eco ar numi cogito interuptus.

Povestea este lungă și, desigur, mult mai complexă. Pe scurt, ea sună cam așa: Puterea, în genere, a exagerat cu good news (de exemplu, ideologia fericirii, a gîndirii pozitive și a Prozacului), bad news (de exemplu, industria fricii, de la E-urile din alimente la imigranți) și imperturbabile fake news (de la Anglia plătește subdezvoltarea din UE la Soros ne-a cumpărat cu Mioriță cu tot), astfel încît nimeni nu mai știe prea bine care e realitatea, dar toți reacționează la imaginea pe care și-o fac despre aceasta. După care, tot Puterea s-a spălat pe mîini și a zis că asta e, societatea este cea care a intrat în epoca post-adevărului, precum România sub blestemul spiritului mioritic. Între timp, ne-a lovit și o criză economică globală, care a evidențiat și mai mult disparitățile structurale existente în lume, erodînd clasa de mijloc și accentuînd extremele, astfel încît în prezent tindem tot mai mult spre două categorii sociale polare, cu frontiere fluide: antreprenoriatul și precariatul (cu o categorie efemeră, proiectoratul, care trăiește decent cîtă vreme are acces la proiecte). Primul îl urăște pe ultimul, acestuia îi e frică de primul, iar proiectoratul este ciclotimic, alternînd între ură, frică și zîmbet. Această criză a fost ambalată și ea în good/bad/fake news, de nu mai știa nimeni care este cauza reală, dar toți simțeau efectul concret: scăderea nivelului de trai și creșterea insecurității.

Astfel, nemulțumirea a crescut pretutindeni, avînd drept unul dintre principalele sale efecte scăderea încrederii în Autoritate (oricare ar fi aceasta), urmată de revolta împotriva ei. Aruncînd copilul împreună cu apa din copaie, această revoltă (îndreptățită!) a pus sub semnul întrebării și autoritatea cunoașterii (adică, în ultimă instanță, a Rațiunii): cine ești tu să-mi spui mie ce e adevărat sau nu? Ce rămîne în aceste condiții? Propriile tale emoții, sincere și autentice! Acestea sînt apoi preluate și amplificate de rețelele de socializare, care generează propriul univers de „adevăruri“, fiecare cu secta sa de fideli drept credincioși. Cînd nu este război religios, cunoașterea realității devine un plebiscit de fiecare zi. Politica devine și ea, în cel mai bun caz, o gestiune „democratică“ a emoțiilor: cogito interuptus est!

Toate acestea au devenit sistem și s-au globalizat. Ceea ce îmi aduce aminte de cartea lui John Lukacs: Democracy and Populism. Fear and Hatred.

Acesta insistă de multă vreme asupra apariției unei noi forme de democrație în lume: democrația populistă, profund diferită de democrația „clasică“, pe care o numește constituțională. Democrația populistă diluează, cu timpul, distincțiile ideologice și partinice, dreapta și stînga, sfîrșind prin a le contopi într-un populism naționalist care se diferențiază doar prin clientela dominantă: „poporul“ pe care și-l alege pentru a-l reprezenta politic. O dreaptă și o stîngă ideologică devin discuții de salon.

În aceste condiții, continuă Lukacs, „una dintre principalele diferențe dintre cei de dreapta și cei de stînga este următoarea: în timp ce, în cele mai multe cazuri, ura îi motivează pe primii, frica îi motivează pe cei din urmă. Dacă ura este un defect moral, aceasta poate fi, din păcate și cel puțin pe termen scurt, și o sursă de obținere și păstrare a puterii, mai ales în vremurile democrației populiste“. Aparent mizantrop, Lukacs conchide: „ura este cea care unește oamenii. Aceștia găsesc o satisfacție în ideea că noi sîntem buni pentru că ei sînt răi“. Dar și frica poate uni în egală măsură: ne temem de răutatea lor!

În ultimă instanță, această dimensiune emoțională (altminteri, general umană) este cea care face diferența, în apele profunde ale mișcărilor de masă, dintre democrația parlamentară și cea populistă. De fapt, marele risc al populismului constă în decuplarea îngrijorărilor populare – indiferent de cine este considerat a fi „poporul“ – de grija pentru cadrul normativ de expresie și acțiune al acestora. Politica devine astfel, tot mai mult, o gestiune de moment a fricilor și urii „populare“ – deci „legitime“. Iar libertatea de expresie și acțiune, eliberată de cadrele normative împărtășite ale unei autorități legitime, devine însăși democrația – genul de democrație pe care „poporul“ o reclamă tot mai mult și pe care liderii populiști se întrec tot mai frecvent să o satisfacă de azi pe mîine: populismul, spune Marine Le Pen, este apărarea politică a poporului. Mass-media (relativ reglementate) și Internetul (total nereglementat) sînt apoi mediile propice de diseminare a unor epidemii de frică & ură, de natură să amplifice spirala i-rațională a populismului.

Politica românească recentă ar trebui citită și ea (și) în această cheie. Încă din 1990, anticomunismul nostru, care a mobilizat elitele democratice, a fost și el predominant emoțional. De fapt, România nu a fost niciodată „comunistă“. A fost o societate socialistă înapoiată, cu un terorism de stat (internaționalist) inițial și un soi de sultanism (naționalist) ulterior. De crezut în comunism au crezut doar puțini; în anticomunism au crezut însă mulți! Apoi, cel puțin din 2000 încoace, alegerile sînt tot mai „emoționale“, iar voturile sînt, de regulă, „negative“. Manifestațiile din ultima vreme au fost și ele emoționale, doar că în alt spectru afectiv: umilirea populației prin disprețul Puterii. Ceea ce ne mînă tot mai mult și mai des în luptă nu mai sînt atît rațiuni pe termen lung, cît raționalizări pe termen scurt ale emoțiilor de moment: întîi te urăsc, și pe urmă găsesc eu un motiv printre atîtea fake news revelatorii...

Dar Lukacs mai spune un lucru: cînd politica abdică de la rațiune și adevăr (măcar ca idealuri și criterii), populismul preia puterea, folosindu se de emoțiile „poporului“ și amplificîndu-le pentru a-i sluji propriilor interese. Populismul este astfel anticamera violenței! Un populism globalizat e pe cale să globalizeze violența. Al treilea război mondial nu va avea loc, dar primul război global se pregătește deja...