Frica are multe specii și toți, chiar și cei mai curajoși dintre noi, avem parte de ea. Ne e frică de moarte, dar și de viață, de boală, de celălalt, de suferință. Unora ne e frică de un examen, altora de un părinte, altora de propriii copii, altora de un soț, altora de neputințele vîrstei. Sînt oameni care se tem numai la un moment dat de cineva anume, care, zic ei, le vrea răul; altora, dimpotrivă, le e mereu foarte frică, dar de nimeni în mod precis, și asta e printre cele mai rele soiuri de frică. Sînt și cei cărora le e teamă de Dumnezeu, teamă despre care s-a spus că „e începutul înțelepciunii“. Fericiții! Altora, pesemne mai neghiobi, le este frică de Diavol, alții – mult mai inteligenți – nu se tem decît de extratereștri. Unii se tem să pornească o treabă, alții – să se oprească din ea. Pe foarte mulți îi trezește din somn spaima de ziua de mîine, pe alții îi sperie ziua de ieri. Sînt o mulțime cei care se tem de vreuna dintre autoritățile statului – de la poliție la tribunale – și, mai recent, am aflat că sînt pe la noi și cîțiva îngroziți de „statul paralel“. În fine, foarte multora ne e o frică absurdă de anumite animale – cîini ori șoareci, păianjeni, șerpi, gîndaci ori șobolani, ori toate la un loc. Dar nu despre aceste soiuri de frică, comune, banale, vreau să vorbesc, ci despre una mai aparte, a unui autocrat – frica lui Vladimir Putin. O frică, de altminteri, bizară, aproape de neînțeles.

Lui Putin îi e frică? Nu se poate, veți zice. De ce anume să-i fie frică lui Putin, care are puteri aproape nelimitate, o uriașă armată de polițiști, spioni, autorități, trupe militare la dispoziția lui personală, care controlează toate autoritățile și instituțiile Rusiei? De ce s-ar teme „țarul“ Putin, care a cucerit Crimeea, i-a sfidat cu succes pe oamenii politici europeni, a influențat alegerile americane, a obținut victorii strategice în Orientul Mijlociu, amenință Vestul cu „războiul informațional“ etc.? Și totuși, așa este: aflăm acum vreo două săptămîni că, în mod paradoxal, Comisia electorală centrală a Rusiei a decis să-i interzică disidentului Alexei Navalnîi să participe la alegerile prezidențiale de anul acesta. Motivul oficial? O condamnare penală, luată pentru faptul de a fi organizat mai multe demonstrații de protest împotriva lui Putin. Bineînțeles, nimeni nu-și poate închipui că votul Comisiei (12 voturi din 13) a fost spontan și nu dirijat de Kremlin. Concluzia: lui Putin, unul dintre cei mai puternici oameni de pe lume, i-e frică de Navalnîi! Dar, poate veți spune, te pomenești că Navalnîi e foarte popular! Deloc. Sondajele de opinie îl dau pe Putin cîștigător al alegerilor la mare distanță de orice candidat, inclusiv de Navalnîi. Dar și dacă, sondajele fiind măsluite, acesta ar obține 10 ori 15%, tot n-ar fi destul și tot Putin ar rămîne președinte pînă în 2024. Ca să nu mai vorbim despre faptul că el dispune oricînd de un imens aparat de propagandă, că presa și televiziunile sînt, aproape în totalitate, sub influența lui, că, la nevoie, poate manipula și falsifica oricînd votul. Pe de altă parte, ar fi folositor pentru imaginea lui Putin dacă Navalnîi ar candida: fostul kaghebist ar demonstra Rusiei și lumii că e un democrat, că nu se teme de contestări și admite competiția onestă cu un adversar. Aceste beneficii de imagine (la care Putin ține foarte mult, de altfel) sînt evidente, și totuși, iată, Navalnîi a fost exclus cu un pretext în care nu crede nimeni.

Așadar, lui Putin îi e frică de un simplu cetățean, fără putere politică, fără armată, fără poliție, fără spioni, fără bani, fără șanse electorale rezonabile, pe care îl arestează după bunul plac și îl declară vinovat de exercitarea unui drept recunoscut pretutindeni în lume (chiar și în Rusia) – acela de a organiza demonstrații pașnice – numai pentru a-l exclude de la niște alegeri pe care omul n-are șanse să le cîștige. Pare absurd, de neînțeles din partea unuia ca președintele Rusiei, a cărui inteligență n-o contestă nimeni. Singura explicație – dacă pe asta vreți s-o numiți explicație – este că, de fapt, nu de un om, nu de acest om se teme marele și preaputernicul autocrat, ci de ceea ce pare să plutească împrejurul lui Navalnîi și al celor cîtorva mii sau zeci de mii de adepți ai lui: poate i un fel de halou la limita vizibilului, poate-i un abur gata să se destrame, poate-i o nălucă gata să piară, căci la urma urmelor se arată prea neverosimilă pentru ca să-i învestim cu un pic de consistență făptura, care-i situată abia o idee dincoace de neființă. E drept, n-ai nici cum s-o arestezi, și nu doar cu poliția, dar nici măcar cu gîndul. Căci ce-i ea de fapt nu știm, însă, convențional, o numim „libertate“.