În 2018 împlinesc 20 de ani de dileme vechi și noi. Or, după 20 de ani, chiar și Alexandre Dumas a simțit nevoia să scrie alt roman: Vingt ans après! Este deci cazul să trec și eu la altceva, căci și muschetarii mei au îmbătrînit.

Pentru mine, toți acești ani au fost un minunat intermezzo recurent, o piua în ritmul tot mai acaparator al vieții mele cotidiene, în care aveam răgazul – și trebuia să mi-l găsesc în fiecare săptămînă! – de a privi cotidianul altora, viața de zi cu zi din jurul meu, pentru a surprinde – lăsîndu-mă surprins – întîmplări cu tîlc, povești exemplare cărora să le caut un sens dincolo de aparențe. Aceasta m-a ținut astfel și pe mine „branșat“ la „viața reală“, dîndu-mi astfel sentimentul tonic al unei apartenențe la „realitate“: ce vă povestesc există, am fost acolo, am văzut, am pus mîna; și iată despre ce cred că este vorba…

Există o anumită continuitate între „intrarea“ mea la Dilema și tot ceea ce a urmat. Căci am intrat, absolut întîmplător, prin cîteva povești („reale“!…) de teren, pe care cineva din afara redacției m-a îndemnat să le scriu, și am rămas atașat experiențelor de teren, oricare ar fi fost acesta. Observația participativă, această evanghelie a antropologului, a fost și a rămas sursa mea privată de legitimitate: Ei, ce știți voi, eu am fost pe Teren! Reacția a fost, multă vreme, ceva de genul Who the fuck is „Teren“?

Cu timpul, se pare că am început să am și cititori, dar acest lucru a rămas pînă în ziua de azi ceva greu de imaginat pentru mine. Cînd am intrat la Institutul de Geriatrie și Gerontologie în 1974, sarcina mea de serviciu era să scriu un raport de cercetare de vreo 30-40 de pagini pe an. După ce l-am scris pe primul, am aflat că nimeni nu avea să citească vreodată ce am scris eu, așa că în anul următor am schimbat doar prima pagină și restul de 36 le-am lăsat identice. Nu s-a întîmplat nimic, așa că am continuat și în anii următori, pînă cînd am fost dat afară, elegant, din institut, pentru „nesupunere civică“. La fabrica unde am ajuns nu-mi cerea nimeni să scriu, iar apoi, la Laboratorul de Antropologie, profesorul Săhleanu m-a trimis la plimbare cînd l-am întrebat, ca tot omul muncii, care e sarcina mea de serviciu. Am scris, cred, vreo două articole în revista Laboratorului, pe care nu o citea însă nimeni. Am scris apoi în fiecare an cîte o nouă versiune despre terenul nostru colectiv de la Novaci, pe care, de asemenea, știam că nu le citește nimeni. Una dintre aceste versiuni a devenit teza mea de doctorat după 1990, căci în timpul comunismului nu avusesem voie să mă înscriu la doctorat. Dar mai ales am vorbit și am povestit mult, iar nopțile în jurul focului sau cele în jurul berilor din cîrciumile patriei au fost o extraordinară calificare la locul de producție: ce minunat e să discuți și să scrii doar așa, pentru tine, și doar pentru a ține minte ce ar mai fi de discutat cu alții la următoarea ocazie! Cum să-ți imaginezi atunci că, brusc, ceea ce faci se cheamă texte, iar aceste texte au un destinatar și trebuie să urmeze niște reguli? Nu te apuci de balet la patruzeci de ani!…

M-am convertit, așadar, la „scris“ de-abia tîrziu, dar în capul meu erau tot povești în jurul focului. Am rămas astfel legat de „teren“ chiar și atunci cînd nu mai făceam teren propriu-zis, căci subiectele erau tot întîmplări, adică fapte sau obiecte care se „întîmpla“ să-mi iasă în cale. De aici începea apoi parcursul antropologic, pe care aveam să-l aflu de-abia mai tîrziu de la etnologul francez André Georges Haudri­court: N’importe quel objet, si vous l’étudiez correctement, toute la société vient avec (orice obiect, dacă îl studiați corect, atrage după sine întreaga societate). Pînă atunci, făcusem proză fără să știu.

Din acest punct de vedere, Dilema mi-a oferit cea mai mare libertate imaginabilă după 1990. Scriind în continuare pentru mine, am scris ce mi-a trecut prin cap, iar „pilulele“ mele au rămas poveștile mele și nimeni nu mi-a sugerat măcar o dată ce să scriu sau ce să nu scriu. Această libertate de expresie mi-a permis și o serie de teribilisme oneste. De aceea, mai tîrziu, cînd am început să aflu că sînt mainstream sau, dimpotrivă, un stîngist sub acoperire, am fost profund nedumerit. Prima reacție era să-mi invit interlocutorul la o bere, să stăm de vorbă. Dar de acum nimeni nu mai are timp și chef de-o „bere“…

Pe de altă parte, a scrie „pilule“ a rămas pentru mine o modalitate privilegiată de a-mi exersa profesia, de a face, adică, antropologie. Un soi de antropologie care înseamnă, în primul rînd, traducere, repovestire inteligibilă pentru un public anume a ceea ce (crezi că) ai înțeles de la alt public. Pentru aceasta și din respect pentru celălalt, trebuie să scrii însă cît poți de bine (nu de frumos). Apoi, ca traducere, antropologia trebuie să fie implicit și „publică“, adică un soi de ospitalitate, de deschidere către Celălalt.

Dacă, multă vreme după 1990, practic nimeni nu știa ce-i aia antropologie (nici eu…), în ultima vreme aceasta a devenit pentru unii un soi de panaceu. Asistăm deci la o mistică și o mistificare a antropologiei ca Discurs despre Om. Mi s-a întîmplat de mai multe ori, recent, să fiu rugat să exprim „punctul de vedere al omului“ într-o problemă sau alta. Hai zău, chiar așa?!

În sfîrșit, ceea ce se pare că încă nu înțelegem suficient de bine este că, pentru România, post-comunismul a însemnat simultan trecerea la o societate post-țărănească și mai ales la una postmodernă. Ceea ce numim, mimetic, mille­nnials, nu sînt doar o nouă generație, ci o nouă lume, un alt soi de omenire. Din punct de vedere „antropologic“, ca să spun așa, aceasta implică din partea cuiva format în altă lume (și nu mă refer aici la comunism, ci la modernitatea europeană de vreo două secole încoace) o familiarizare cu noua brave new world, o „observație participativă“ îndelungată printre membrii acestei lumi. Or, asta o faci sau nu o faci. Dacă o faci, o faci corect, adică participativ și integral; dacă n-o faci, te retragi pe margini și o observi din afară.

De aceea este timpul să mă retrag. Sentimentul tonic al unei apartenențe la „realitate“ a fost înlocuit de sentimentul unei imposturi: parafrazîndu-l pe Kundera, (ma) vie est ailleurs, realitatea mea este în altă parte… De fapt, nu mai „traduc“ pentru alții, ci încerc să-mi explic mie ce se întîmplă în jurul meu. Poate să fie corect sau nu, uneori chiar poate să fie profund, dar este altă scriitură și cu altă miză; și este despre o lume la care mă uit din afară.

Îmi iau deci la revedere de la cititori, dar rămîn prin preajmă.