Problema prostiei este complexă deoarece problema inteligenţei umane şi mai ales a conştiinţei de sine este extrem de complexă. Am sentimentul că o formă subtilă a prostiei este chiar lipsa conştientizării limitelor raţiunii. Spun sentiment tocmai pentru că raţiunea din noi tinde să nu accepte aşa ceva. Cinste lui Gödel care a demonstrat că nici măcar matematica nu este un sistem complet şi consistent: există afirmaţii adevărate care nu pot fi demonstrate respectiv o afirmaţie şi negaţia acesteia pot să existe simultan.
Cred că „salvarea” omului raţional poate veni de fapt din partea artelor. Un profesor japonez, cercetător renumit în domeniul logicii fuzzy, îmi spunea că la institutul lor de inginerie studiau obligatoriu şi o artă. El studiase vioara. Evident, nu pentru a deveni un maestru ci pentru a deveni o personalitate echilibrată şi creativă.
Azi am avut plăcerea să asist la o întâlnire dedicată fizicianului şi filozofului român Basarab Nicolescu, la Cluj-Napoca. Domnia sa propune conceptul de transdisciplinaritate, care se ocupă de ceea ce este între şi dincolo de discipline, promovând prin aceasta ideea necesităţii unui dialog între diferitele discipline. Nici o disciplină/ştiinţă nu poate explica realitatea în întregime. Mai ales că acestea devin tot mai numeroase şi deci tot mai înguste. Dar dialogul între discipline ar putea avea o şansă.
Revenind în planul vieţii practice, cred că este de bun simţ să admitem că nici o persoană nu poate deţine toată „dreptatea” în întregime. În primul rând pentru că nu poate percepe decât o felie îngustă din realitate. De asta e nevoie să avem o deschidere, afectivă şi nu doar raţională, la dialog şi la a accepta puncte de vedere cât mai diferite. Aş zice că opusul prostiei nu este inteligenţa ci dialogul.
Oricum, convingerile şi deciziile noastre sunt de natură mai degrabă afectivă decât raţională. Dar înainte de a judeca şi decide putem avea o imagine mai largă sau mai îngustă, după cum tolerăm sau nu diferite perspective.

...personala, despra acest subiect, este ca pe cat de simplu pare pe atat de complex si complicat este.
Sa ne imaginam un copac Odata ...vizualizat ii admiram trunchiul si coraona sacpandu-ne din vedere ce era mai important...radacina.Iata de ce spunem ca pe cat de simplu este tot atat de complex si complicat... ramane.Trunchiul este rautatea mandria & Co iar coronamentul crengile frunzele si...fructele sunt rezultatul a ceace se asunde sub pamant ...radacina.Radacina care de multe ori depaseste in dimensiune ...coronamentul copacului.Fructele acestui copac sunt mai mult decat...necomestibile.Acum daca tot am ajuns intr-o alta... sfera trebuie sa-mi amintesc ca nu vad padurea din cauza...ca am mancat din acele fructe...ale binelui si raului si al pomului vietii am ajuns intr-un punct...paradoxal ambiguu in care de fapt nici nu am plecat vreodata .Grace vs Har.Eti(C)mo(R)fo(LO)gic.Iata umbra copacului la care ar trebui sa ma asez...din cand in cand pentru a intelege cantecul frunzelor ce freamata ce-mi vorbesc soptesc trezindu-ma din visul ...frumos cand un fruct al acelui copac ma loveste in cap la realitate si pe care-l savurez cu foarte mare placere simtindu-i aroma si gustul dragostei ...pierdute

intamplator am citit aici un eseu despre prostie foarte interesant cu o analiza patrunzataore a ceea ce inseamna prostie.

http://www.costelgilca.ro/stiri/document/2852/scurt-eseu-despre-prostie-...

Nu am reusit sa gasesc, in scrierile d-lui Plesu, o abordare a poreclelii (Motanul Felix, Porumbacul, Maimutica si lista ar putea fi lunga...) de la inaltimea primului om din stat, asa cum a facut-o in cazul unui alt ocupant al functiei de presedinte. Mi se pare incomparabila situatia. Mai degraba subiectul Tutuiala ar fi fost mai potrivit sa fie inlocuit cu Porecleala (tutuire - poreclire, tutuiala-porecleala !). Nu credeti, domnule Plesu? Si, daca am trecut cu bine peste aceasta atitudine, de porecleala, putem ajunge si la tutuiala. Dar calea e prea lunga...

Unul dintre motivele pentru care a devenit aproape insuportabil să mai urmăresc ştiri şi emisiuni legate de politică este nivelul penibil al discursului public. Este suficient să ne gîndim numai la aspectele legate de logică ca să ne dăm seama de acest lucru. Mulţi politicieni şi jurnaliști par să fi ajuns, în mod spontan sau deliberat, la strategii oratorice de tipul celor descrise în cartea „Arta de a avea întotdeauna dreptate” a lui Schopenhauer. Adică construcţii eronate din punct de vedere logic dar persuasive pentru public. Dacă scopul este de a demonstra că avem dreptate, atunci căutarea adevărului devine o chestiune pur secundară, chiar nedorită uneori. În general, cei care se prezintă cum că ar avea tot timpul dreptate pot fi suspectaţi de imoralitate, căci prin aceasta arată că nu căutarea adevărului este scopul lor principal. Dacă ei sunt şi total convinşi în sinea lor că au dreptate, de acord, atunci este o formă a prostiei. Este totuşi interesant cît de convenabil se adaptează prostia la nevoile, mai ales pecuniare, ale omului…
Un model caricatural al luptei politice ar putea arăta cam aşa: avem un candidat A, un candidat B şi publicul. Candidaţii urmăresc să convingă publicul să îi voteze. Daca A ar fi onest şi ar spune şi unele adevăruri care să îl pună într-o lumină proastă, atunci B ar profita şi ar insista pe latura negativă a lui A. Dacă B ar ascunde deliberat adevăruri care îi afectează imaginea, atunci B ar cîștiga în ochii publicului. Rezultatul depinde de modalităţile de impresionare eficientă a publicului (în majoritate). Politicianul care se abate de la strategiile manipulative „ideale”, potrivite unui public P dat, pierde în faţa celui care le aplică, indiferent dacă acestea sunt sau nu morale. De asta, politicianul nu îşi poate permite în general să fie onest, căci dacă ar fi astfel nu ar ajunge prea sus.
Cred că lupta împotriva prostiei presupune să educăm mai bine publicul. Deocamdată sistemul de învățămînt românesc nu prea dezvoltă gîndirea orientată pe formularea de întrebări şi căutarea de soluţii alternative. De multe ori abordările educaţionale nu sunt intuitive, nu sunt cuplate la problemele vieţii reale iar scopul suprem al şcolii pare a fi unul de tip autist. Se pare că sîntem formaţi pentru a fi doar rotiţe obediente într-un imens angrenaj care ne exploatează pentru un scop dincolo de înţelegerea noastră. Sistemul educaţional ar trebui schimbat încă de la clasele mici în aşa fel încît să dezvolte o gîndire sănătoasă: mai independentă, mai critică (în sens constructiv) şi mai creativă. Atunci am putea spera că peste alţi 20 de ani vom vedea şi schimbări de fond. Ar mai fi o soluţie complementară: să ne învăţăm copiii să fie autodidacţi.

Un articol frumos despre urit.Ce poate fi mai simplu decit atit?

În socoteala de-aici, iute, scurtă, 1+1 = DOI ;
Eroare de Rădăcină ! LA rădăcină !

Undeva între Franţa şi Rusia un loc numit România în care adună(tu)rile şi evident doar în cîteva rînduri se doresc exemplare uitîndu-se prea uşor Realitatea.
Adeseori m-am întrebat paradoxal în ambele sensuri “ ca să fii deştept trebuie să fii prost ?!?” sau “ca să fii prost trebuie să fii deştept ?!?”, fără să pot deocamdată găsi un răspuns concret, clar, unic, mulţumitor.
DAR OARE ? Ce zice înţelepciunea românească autohtonă despre cele două feluri de PROSTIE ???
NUMAI DOUĂ ????!!!!???
Şi SINCER,dacă n-ar fi decît numai astea DOUĂ, ce simplu ar fi !
Şi dacă-ar fi vorba Numai de PROSTIE, n-ar fi chiar o Astfel de Problemă !
Cînd MIŞELIA şi LAŞITATEA devin parte din codul genetic al Societăţii, degeaba mai vorbim despre şi, indiferent în ce termeni, despre PROSTIE, fie ea numai Două la socoteală.
Numărul devine HILAR, căci Cantitatea FIREASCĂ de-aici şi de-acum, este COPLEŞITOARE.
Care-i omul care poate vorbi în numele altcuiva ?!?
Cînd vorbeşti în “Numele Tău” poţi la fel de bine spune şi Deşteptăciuni precum la fel de natural şi Aberaţii, absolut nimic mai Normal, Curajul de-a fi Răspicat.
A-Sumarea Lui, dacă ne-am referi doar la o simplă socoteală, dacă Ea n-ar fi cumva o simplistă Născocire, este firesc, o banală chestiune de Coloană Vertebrală.
Să vorbim de Valéry şi Montaigne atît de lesne pe meleagurile unde omul nu-i decît om şi Dostoievski tradus în întregime pare a fi o încercare pe cît de “destoinică” pe atît de “comic-lugubră”.
Este ca şi cînd pentru o clipă, am uita vehement de unde Venim şi cît Venin ni se zbate-n artere hrănindu-ne permanent atroce FiinţA, şi nu numai de-atît Amar de VREME acele, aceste atît de împămîntenite MEHTEHNHE.
Cîte la Număr ? În ce Formulă Organică-Intrisecă ?
Sîntem DOAR Mănuşă cu noi ÎNŞINE.
Cît despre Feluri ?!?
Tot atîtea cîte visăm să devorăm la FESTINUL acestei Hulpave Existenţe fără de Saţiu.
Dacă ne-am descălţa ni s-ar stîlci pantofii, ca să nu mai pomenim de Arome şi Izuri.

Petre Grigorescu