Sînt vicios. Nu mă pot abţine să nu arunc zilnic un ochi obosit asupra presei româneşti, să zgîndăresc, pe Internet, colbul ţărişoarei. În locul în care mă aflu e linişte. Nu e paradisul: sînt şi aici lupte politice, dezbateri despre moneda europeană, despre falimentul grecesc, despre psihologia şi nevoile bătrînilor care sfîrşesc la azil. Dar există ceva, care se numeşte Germania şi care are mai mult relief decît oricare dintre gîlcevile ei intestine. Există partizanat, dar nu ură. Există ironie, dar nu deriziune. Pe scurt, îţi poţi vedea de treabă, contemplînd din cînd în cînd, amuzat, agitaţia politică, cu sentimentul că, oricum ar fi, nu poate ieşi foarte rău. Senzaţia generală e de eficienţă, discreţie, civilizaţie.

Prin contrast, „Românica“ e un iarmaroc. Ţara a dispărut sub zarva cîtorva conflicte care se pretind stimulate de „interesul naţional“, dar, de fapt, sînt mici războaie private între microbiştii diverselor secte. Nu mai există Cluj, există Boc-Nicoară, nu mai există Arad, există Bognar-Falcă, nu mai există Craiova, există Vasilescu-Solomon, nu mai există Bucureşti, există Oprescu-Prigoană. Pe scurt, nu mai există România, există USL-PDL. Ce gen de om aleg cu entuziasm românii? Genul Stavarache-Mazăre-„Pinalti“. Ce partid începe să danseze ţanţoş la orizont? PPDD. Ce face Antonescu? Cum deschide gura, dă cu capul în gura ălorlalţi. Ce face Ponta? Poante zglobii şi joc de bicepşi. Ce fac pedeliştii? Se victimizează, bombăne şi se agită. Ce face Băsescu? E brusc detaşat, suspect de binedispus şi merge des la cumpărături. Ăia noi îi schimbă pe ăia vechi. Se sărbătoresc mari victorii şi se declară nedrepte toate înfrîngerile. Prim-ministrul se dă la Videanu, Videanu se dă la prim-ministru. Se caută fotografii urîte cu Elena Udrea, se înlocuiesc consuli politici cu consuli politici, se dă cu Hossu-Longin în Culcer-Lăzescu şi viceversa, se vîntură suspendarea salvatoare a preşedintelui, care e un fel de Mussolini, în timp ce Putin e un fel de Churchill, se distribuie ameninţări, se face băşcălie, se anunţă mari realizări şi, de partea cealaltă, mari dezastre. Unii gazetari se luptă în continuare, inerţial, pe vechile baricade preelectorale, alţii se străduiesc să-şi reamenajeze „obiectivitatea“. Unii politicieni nu au eleganţa de a cîştiga, alţii nu au eleganţa de a pierde. Totul are un aspect derizoriu, meschin, provincial. Se joacă la preţuri mici, lucrurile importante sînt expediate birocratic, iar cele legate de interesul individual şi de ambîţul de echipă ocupă, inflaţionar, scena. Guvernanţii se bucură pubertar de suprimarea adversarilor, iar opozanţii anticipează, cu voluptăţi morbide, viitoarele eşecuri ale guvernanţilor. Te întrebi, inevitabil, dacă în România mai există şi oameni serioşi şi dacă avem şi politicieni (nu contează din ce partide) care se gîndesc şi la altceva decît la tachinarea „duşmanilor“, la tristul spectacol de varietăţi al agendei proprii, la deriva naţională.

În ciuda acestui vacarm jenant, dacă nu chiar în vîrtejul lui, există şi reuşite româneşti, există şi valori autohtone care îşi confirmă prestigiul şi eficienţa. Se bucură cineva? Nu. N-avem timp de ornamentică. Noi sîntem ocupaţi cu gherilele de partid, cu atacul perpetuu al unei părţi dintre noi împotriva celeilalte. România a avut un succes important la Tîrgul de Carte din mai, de la Torino. Au spus-o o sumedenie de martori, de la Ana Blandiana la Gabriela Adameşteanu, de la Lucian Boia la Vasile Ernu. Ei şi? Nu e un succes al României, ci unul al ICR-ului, adică al lui Patapievici, care e omul lui Băsescu şi, prin urmare, nu poate face nimic bun. Mircea Cărtărescu a luat un mare premiu internaţional pentru literatură în Germania. Nu ne interesează. Ne interesează doar că s-a dat cu Băsescu. Patriotismul nostru nu merge atît de departe încît să ne bucurăm de bilele albe cîştigate pe scena lumii, dacă ele au vreo legătură cu cei care ne sînt antipatici. Liiceanu a împlinit de curînd 70 de ani. Prestaţia lui culturală e, pe domeniul lui, cu mult peste aceea a unor glorioşi şi cvasi-anonimi membri ai Academiei. L-au sărbătorit, într-un amical volum aniversar, nume ilustre ale mediilor universitare europene. La noi, i s-a dat o decoraţie despre care nu s-a spus decît că e o recompensă pentru băsescismul lui înrăit. Alte merite n-are. Şi dacă le are, nu le merită. Noi nu suportăm băsescieni. Noi preferăm oamenii lui Ceauşescu: prozatori sau poeţi ai epocii de aur capătă, la 80 de ani, slugarnice invitaţii la televiziune sau, post-mortem, busturi pioase. Cu ăştia da, cu ăştia ne mîndrim. Dacă e nevoie, îi facem parlamentari, miniştri şi lideri de opinie. Caragiale să facă bine să stea la Berlin, Eliade la Chicago, Ionescu şi Cioran la Paris, Eminescu – la casa de nebuni. Acasă, în ograda proprie, noi ne bucurăm de alţi români. Români de-ai noştri, gureşi, ba zglobii, ba lăcrămoşi şi, la o adică, fioroşi cînd e vorba, mă-nţelegi, de onoarea neamului şi de cariera personală.

Promit ca de mîine să nu mai deschid Internetul (ziare.ro) decît o dată pe săptămînă. Fără chef şi fără iluzii...