Scriitorul francez de succes Éric-Émmanuel Schmitt a scris un roman – mulți desigur îl cunoașteți – intitulat Adolf H. Două vieți. E o poveste-diptic, unde cele două vieți sînt: prima, aceea reală a lui Adolf Hitler, începînd din adolescență și pînă la sinuciderea sa în buncărul din Berlin, iar a doua – a unui fictiv Adolf H., dublul contrafactual al lui Hitler. Cei doi „gemeni“, Adolf Hitler și Adolf H., sînt una și aceeași persoană pînă în 1908, momentul examenului la Academia de Arte Frumoase din Viena al viitorului Führer, care își dorea să devină pictor. Acolo destinele se despart: personajul istoric pică la examen – insucces care îl transformă treptat într-un teribil resentimentar, un complexat sexual, un antisemit obsesiv, un netrebnic, dar îi deschide în ultimă instanță calea spre cariera politică pe care o cunoaștem. Dublul său, Adolf H., reușește la examen, ceea ce e începutul unei cariere remarcabile de artist de avangardă, dar și al unui ins omenos și stimabil din toate punctele de vedere. Bineînțeles că nu numai istoriile celor doi se despart complet din acel moment fatidic, dar și istoriile lumii: lumea lui Adolf H. nu cunoaște nici al Doilea Război Mondial, nici Holocaustul.

Acest roman contrafactual, dacă nu e considerat numai un joc amuzant al minții, se bazează pe o ipoteză antropologică marcat ideologică: aceea că noi sîntem în primul rînd rezultatul unor evenimente exterioare, mai ales al unor experiențe, să le spunem „originare“, care nu doar ne schimbă viața, dar ne decid ineluctabil caracterul și personalitatea. Căci Hitler și H. vor avea nu numai vieți diferite, ci și firi diametral opuse, deosebindu-se la fel de mult ca noaptea de zi și răul de bine. Desigur, un examen luat sau pierdut într-un moment esențial al vieții poate influența semnificativ viața unui om, dar ipoteza lui Schmitt pare a fi că omul, în ce are el mai fundamental, poate fi determinat în direcții total opuse de un asemenea eveniment.

Firește, nu putem face un experiment, spre a vedea „ce s-ar întîmpla dacă…“, fiindcă contrafactualitatea, prin definiție, se sustrage experimentului. Dar putem vedea ce ipoteză antropologică și filozofică e aici în joc: aceea că omul, în esența sa morală, este în totalitate rezultatul exteriorității, astfel încît el nu mai are nici o responsabilitate pentru faptele sale. Ceva din afara lui, accidental și asupra căruia n-are nici un control, îl poate împinge nu numai spre o carieră diferită – de politician într-un caz, de artist în altul –, dar și spre a fi nemernic, într-un caz, și om bun, în celălalt. În consecință, în nici o situație, omul nu va răspunde moral pentru faptele sale: nici binele pe care îl va face nu i meritul lui, nici de rău nu-i el însuși vinovat, decît în sens pur fizic, în sensul în care o țiglă desprinsă din acoperiș care omoară un trecător e „vinovată“ de moartea acestuia. La tribunalul istoriei cineva nu mai poate fi nici achitat, nici condamnat și, poate mai grav, nici la tribunalul oamenilor crimele nu mai sînt relevante. Precum în utopia lui Samuel Butler, crimele, josniciile, ticăloșiile devin asimilabile unor boli, iar ignominiile cele mai cumplite pot ajunge în cel mai bun caz un motiv de compasiune. Și invers, faptele bune, dar și reușitele de orice fel nu mai trebuie lăudate, iar oamenii care au ajuns să facă ceva bun în viață în orice domeniu nu mai au dreptul la laude, la premii, la recunoștința contemporanilor sau a posterității, tot așa după cum nu lăudăm un munte pentru înălțimea sa. Oricine ar putea fi orice, mai ales sub raport moral, în funcție de un accident de parcurs de care el personal nu e responsabil.

În postfață, autorul susține că Hitler n-a fost un „monstru“, în sensul de ceva ieșit din comun, se referă deci la „banalitatea“ lui Hitler, invocă chiar, după Arendt (fără a o numi), „banalitatea răului“ și spune: „(Hitler) ai fi putut fi tu, aș fi putut fi eu. De altfel, cine știe dacă mîine nu cumva chiar eu ori tu vom fi? Cine se poate considera definitiv la adăpost?“ Răspunsul meu e simplu: oricine se simte responsabil, cel puțin într-o măsură însemnată, pentru trenul vieții proprii e la adăpost, nu de a comite erori și nesăbuințe, dar de a se considera pe sine fără vină și responsabilitate pentru ele. Răul devine „banal“ nu atît fiindcă poate crește de oriunde și oricînd, ci fiindcă omul îl tratează fie ca pe un accident, fie dimpotrivă, ca pe o necesitate a naturii, întotdeauna atribuindu l nonșalant unei exteriorități față de sine (mereu alții, „străinii“, o ideologie, statul, partidul, „sistemul“ etc. sînt responsabili). Dar același lucru se va întîmpla și cu „binele“, cu care nu mai avem nici un drept să ne mîndrim.

Sofismul lui Schmitt nu e, în sine, contrafactualitatea, ci această contrafactualitate, care neagă responsabilitatea, deci și libertatea omului de a alege între bine și rău, făcînd să atîr­ne complet destinul fiecăruia și al tuturor de un declic exterior, de felul unui macaz pe care un acar distrat l-a întors fie într-un sens, fie într-altul, dînd trenului vieții fie destinația corectă, fie una catastrofică. Poate că, într-adevăr, dacă ar fi fost admis la Academia vieneză, Hitler ar fi putut ajunge, precum dublul său, un pictor de oarecare valoare și nu un politician radical. Dar ar fi fost el un om bun? (Asta e întrebarea pe care Schmitt n-o pune nici măcar în postfață.) Sau cumva, la scară mică și privată, chiar lăsînd locul lui liber pe scena lumii, destinul lui ar fi rămas acela al unui ticălos? Nu știm. Dar atenție: spun „destinul“, nu „fatalitatea“. În consecință, să medităm o clipă la vorba lui Heraclit: „Destinul omului este caracterul“.