Destinul

Publicat în Dilema Veche nr. 641 din 2-8 iunie 2016
Ce ştii să faci? jpeg

– aventurile unui concept –

Antichitatea greco-romană punea totul pe seama destinului. Pînă și voința zeilor. Destinul era instanța supremă, chiar dacă, sub impactul unui politeism tradițional, el adopta un „deghizament“ onomastic divers: Tyche, Heimarmene, Moira, Aisa, Pronoia, Pepromene, Ananke, Fortuna, Fatum ș.a. Fiecare dintre aceste „întruchipări“ avea un profil distinct, specific, dar toate laolaltă trimiteau spre același gînd: viața noastră este reflexul unei „necesități“ venite din afara ei și lăsînd libertății individuale (cu nuanțe elaborate diferit de la o școală filozofică la alta) un spațiu de joc mai mult sau mai puțin restrîns, dar, în orice caz, insuficient pentru a îngădui autonomia necondiționată a individului. Și în mediul elen, și în cel latin, oamenii simțeau – ca și azi, cred – că li se întîmplă, adesea, lucruri care nu depind de propriile opțiuni. Și noi simțim că trăim, zi de zi, experiențe care par dinainte hotărîte, decretate, impuse. Nu putem face întotdeauna ce vrem sau cum vrem. Ne vedem, în anumite împrejurări, blocați, dominați de un curs al evenimentelor pe care nu l-am ales și pe care nu-l controlăm, luați prin surprindere, deturnați de la o decizie anumită, sau dimpotrivă, „teleghidați“ spre un anumit parcurs, așa încît episodicul „întîmplător“ ne marchează viața, cu consecințe pe termen lung, ne definește, ne modelează. Uneori, simțim „unicatul“ destinului nostru, calitatea lui de a ne fi „propriu“, numai al nostru, alteori simțim apartenența noastră ineluctabilă la un destin colectiv, în care sîntem absorbiți.

Odo Marquard, un mare filozof german contemporan, mai puțin frecventat decît ar merita și decît unii colegi ai săi mai trendy, a schițat, pornind de la aceste constatări, o mică istorie a destinului, din momentul suveranității sale precreștine, pînă la tendința modernă de emancipare de sub autoritatea lui. Între cele două capete de pod, avem, desigur, în Europa, episodul creștin, care a transformat destinul într-o idee defunctă. Creștinul e deasupra destinului, după cum e deasupra astrelor. Viața lui e în mîinile lui Dumnezeu, Atotputernicul, Atoatefăcătorul, Atotștiutorul. După Hristos, destinul capătă alt nume: Providența. Ea ne dăruiește atîta libertate cîtă sîntem în stare să administrăm cu discernămînt, dar „face jocurile“ cînd e vorba de „economia“ lumii și a persoanei. Într-un anumit sens, noutatea creștinismului pare să simplifice tabloul vieților noastre. Dar această noutate nu e lipsită de provocări și derive. Monumentalitatea Providenței creează erezia predestinării, iar problema răului erodează lent, dar „fatal“ portretul Creatorului. Încet-încet, teodiceea se confruntă cu o „dilemă“ inconfortabilă: „Si Deus, unde malum?“ (Dacă există Dumnezeu, atunci de unde vine răul?) De la această întrebare începe procesul „morții lui Dumnezeu“, proclamate de Nietzsche. Odo Marquard încearcă să reconstituie „etapele“ acestei dramatice e(in)voluții: 1) Dumnezeu ca Potentia Absoluta; 2) Dumnezeu ca Deus Absconditus (inaccesibil, tainic, inexprimabil); 3) Dumnezeu ca Deus Emeritus (~Otiosus): retras din metabolismul creației sale, dispus să lase totul la libera alegere a creaturii sale; și 4) Dumnezeu defunct, ceea ce aduce în scenă ideea unei teologii încă necesare (și legitime), dar „fără Dumnezeu“.

Asistăm, prin urmare, și la „moartea destinului“, și la „moartea lui Dumnezeu“. Cu ce rămînem? Cu prestigiul solitar al omului. El urmează să fie, de-aici înainte, începutul și sfîrșitul, cel care decide tot, face tot, controlează tot. „Își ia soarta în propriile mîini“, e făuritorul istoriei (Marx), agentul tuturor schimbărilor, al tuturor „planurilor“ de viitor, al unei sacrosancte ordini planetare. Rol greu, pentru că, din păcate, omului îi lipsesc atributele „absolutului“: vine pe lume găsind o realitate gata făcută (anterioară existenței sale), și nu poate garanta că efectele faptelor sale vor fi, pe termen lung, cele scontate. E muritor și prizonier în teritoriul limitelor proprii. Nu e atotcunoscător, nu e atotputernic, nu e cuplat nici la „principiul“ lumii (adică la începutul ei), nici la finalitatea ei ultimă. Pe acest fundal, spune Odo Marquard, asistăm la o revenire – sub camuflaj – a unor forme de determinism care iau locul „sorții“. „Defatalizarea“ (oficială) a realului eșuează în „refatalizarea“ lui (neoficială), tema destinului și a Providenței reintră în scenă cu alte haine: ele se insinuează, de pildă, în literatură și în estetică (devin, așadar, teme culturale), dar își inventează și „legi“ de substituție. „Destin“ și idol devine „progresul“, înțeles ca perspectivă inconturnabilă a modernității europene, destin și idoli devin ideologiile care nu tolerează abateri, destin devine instrumentalizarea persoanei în numele „umanității“, destin devine tehnologia. Unei teologii fără Dumnezeu pare să-i urmeze o antropologie fără om, deși totul a început cu o flatantă proiecție a omului pe cerul libertății sale nemărginite. În aceste condiții, putem vorbi cu adevărat despre „sfîrșitul destinului“, despre evacuarea ideii de destin, după „modelul“ „sfîrșitului“ lui Dumnezeu? Sau vom redescoperi politeismul antic al unei predeterminări cu nume multiple, care așteaptă să o înțelegem și să o asumăm?

(Pentru detalii, cf. Odo Marquard, „Ende des Schicksals?“, în idem, Abschied vom Prinzipiellen, Reclam, Stuttgart, 1981, pp. 67-90.)

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Germania a arestat doi cetăţeni ruşi care ar fi conspirat să atace o bază militară americană
Doi cetățeni ruși au fost arestați în sudul Germaniei, fiind suspectați că au plănuit atacuri de sabotaj împotriva unor instalații militare americane, au anunțat joi procurorii germani.
image
O româncă se judecă de zece ani cu Elon Musk. Inițialele numelui său sunt pe acumulatorii mașinilor Tesla Model S
Brașoveanca Cristina Bălan a fost un inginer de mare viitor la Tesla, dar a fost concediată pentru că a atras atenția asupra unor defecte de fabricație. După zece ani încă se judecă cu Elon Musk
image
Cum arată interiorul „celei mai scumpe case” din lume, cu 100 de camere. Pentru ce sumă fabuloasă este scoasă la vânzare VIDEO
Castelul vast Chateau d'Armainvilliers din Seine-et-Marne, Franța, considerat a fi cea mai scumpă casă din lume, este scos la vânzare pentru 363 de milioane de lire sterline, potrivit Express.co.uk.

HIstoria.ro

image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.
image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.