Se vorbeşte foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toţi sînt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul şi încununarea oricărei vieţi, că rotunjeşte şi justifică totul. Toţi ştiu citate celebre, poveşti de dragoste celebre, toţi recită, la o adică, capitolul 13 din prima epistolă către Corinteni, sau, dacă sînt mai „umblaţi“, pasajul din Paradisul lui Dante despre amorul care „move il sol e l’altre stelle“. Cînd se vorbeşte despre iubire, îmbujorarea lirică şi surîsul sublim sînt de rigoare. Problema este că mai toţi, oricîtă literatură, filozofie şi mistică ar invoca, se gîndesc, în fond, la cîte o poveste romantică de tinereţe, la Mărioara sau la Ionică, la o trăire privată, parcursă exoftalmic, în transă.
Pînă la un punct, e normal să fie aşa. Fără experienţa nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămîne o abstracţiune. Accesul direct la „amorul sacru“ e rar. Abordabil şi distribuit „democratic“ e „amorul profan“: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului. Nu se poate delimita pieziş între eros şi agapé. În firea ambiguă a omului „căzut“, ele se întrepătrund euforic, uneori primejdios, alteori în chip salutar.
Şi totuşi, idolatria iubirii, retorica facilă a unei siropoase giugiuleli cosmice, nu sînt de natură să lămurească nici termenul, nici trăirea în sine. Din cînd în cînd măcar, trebuie să vorbim despre iubire „la rece“, oricît de mult am leza, prin asta, „tribul“ patetic al Emmei Bovary. Din cînd în cînd, trebuie să punem la îndoială gata-făcutul temei, poncifele ei şi chiar febrele proprii.
O primă tentativă de eliberare din plasa subînţelesurilor de duzină ar putea fi demontarea unui binom care parazitează de secole – a demonstrat-o Denis de Rougemont – spiritul european: binomul iubire-dramă. Cultura europeană a creat, într-adevăr, de la Tristan şi Isolda încoace, un model erotic destrămător: iubirea e pasiune, deci suferinţă, deci nefericire. Ea se asociază cu irealizabilul şi, în cele din urmă, cu moartea. În termenii lui de Rougemont, „iubirea fericită nu are istorie“. E anonimă şi mută. „Vocale“, memorabile, exemplare sînt marile eşecuri amoroase, neîmplinirea, imposibilul.
Mitul acesta, care are înălţimile sale literare, dar şi trivialităţile sale caragialeşti (Miţa Baston, „singură şi ambetată“) continuă să fie un reper al multor poveşti de iubire. Împotriva lui, ar fi de reflectat dacă nu cumva iubirea adevărată nu se califică drept „adevărată“ tocmai în măsura în care provoacă fericirea protagoniştilor, în măsura în care e resimţită ca o împlinire fără breşă, fără sincope, regrete şi amărăciuni. Iubirea adevărată e o experienţă a bucuriei împărtăşite şi ea iradiază, ca atare, în întregul spaţiu din jurul său. Evident, nu am în vedere placiditatea bovină a unei nesimţiri în doi, nu cred în utopia unei exaltări de fiecare clipă, sau în convieţuirea paradiziacă, în care totul e roz, adorabil, ireproşabil. Vreau doar să spun că dacă o întîlnire de dragoste devine prea complicată, dacă emoţia, farmecul şi plăcerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcăne, ceva în măruntaiele acestei întîlniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, dacă frumuseţea întîlnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfîrşeşte prin a ruina cariere, caractere, vieţi e o iubire mai curînd strîmbă şi are puţine şanse de happy end. Sintagme de tipul „sînt îndrăgostit fără speranţă“, „sînt îndrăgostit şi mă simt vinovat“, „sînt îndrăgostit şi nu mai sînt bun de nimic“ n-au ce căuta în vocabularul iubirii. Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.
Ştiu foarte bine că descrierea de mai sus nu se potriveşte tuturor iubirilor, că iubirile fericite nu se întîlnesc pe toate drumurile (deşi sînt sigur că ele sînt mai numeroase decît ne închipuim). Dar iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sînt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sînt însă iubiri adevărate: sînt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune. Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.
de acord
adăugat de imyrionima la data de 04 Februarie 2011 11:02:18
Intr-adevar, D-le Plesu doar iubirea adevarata este creatoare, dupa cum bine spuneti. Doar aceasta este constructiva si doar ea poate sa recreeze o fiinta deja creata facand-o sa se simta inaltata si nu coborata la niste instincte neevoluate.
Pygmalion devine prin iubire si creator si receptor al propriei creatii.
Iubirea nu are valente
adăugat de Mihai Noapte la data de 09 Ianuarie 2011 12:01:01
Domnule Plesu, parerea mea este ca iubirea, ca toate celelalte lucruri, sentimente, persoane, vietati din viata noastra nu are valente.
De ce spun asta? Pentru ca - in opinia mea - omul s-a "invatat" prost sa confere astfel de nuante, sa proiecteze o anumita lumina sau umbra asupra fiecarei intamplari, spre exemplu, fie ea cat de mica.
Polarizarea conceptelor este, din punctul meu de vedere, o actiune antropica si nu are nimic de a face cu starea initiala a omului.
Drept urmare, cum as putea spune ca sunt fericit sau nefericit atunci cand iubesc, atat timp cat iubirea este doar iubire si atat?
Oare exista iubire falsa? Ce o face falsa si ce o face adevarata? Numai mintea noastra si felul in care ne proiectam spectrul sentimental asupra ei.
Despre iubirile fericite
adăugat de nechitiflorinteodor la data de 24 Iunie 2010 04:06:52
Felicitari d-le Andrei Pleşu!
Am două ghicitori colaterale subiectului:
Ce este mai frumos decat o floare?
(O floare...oferita)
Ce este mai invapaiat decat o femeie frumoasa?
(O femeie frumoasa care iubeste)
DILEMA LUI SOLU
adăugat de Mihai Solu la data de 23 Iunie 2010 08:06:58
Iubirea e har!
...şi totuşi, poeţii ! Doar lor le este hărăzită tălmăcirea marilor taine ce leagă, în om, văzutul cu nevăzutul, redimensionându-l mereu ; fie prin prăbuşiri neaşteptate, în prăpăstii fără speranţă, fie prin înălţări ale căror resurse se dovedesc atât de viguroase, deşi cel mai adesea nici măcar bănuite !, încât nu ştim cum, pe neaşteptate, lutul pieritor şi plin de pofte lumeşti redevine aureolată pulbere de stele...
Act instinctiv, mai întâi, conştientizat cât de cât mai apoi, iubirea (cea mereu urcătoare !) nu va putea fi nicicând pe deplin explicată de către cel căruia i se întâmplă. Gândiţi-vă doar la şubrezimea răspunsurilor pe care le căutaţi, când vi se pune întrebarea : « de ce îl/o iubeşti pe... ? »... De regulă, nouă înşine nu ne punem această întrebare, iar faptul de a ne-o pune reflectă, tot de regulă, intrarea în criză...
Departe de aşa ceva, Nichita Stănescu, de pildă, când, « delimitând » nu doar « pieziş », ci de-a dreptul apostolic, scrie cu mână purtată de Sus « Şi de-odată-n jurul meu natura/ Se făcu un cerc, de-a-dura » - desigur, un fel mai altfel, un fel propriu de-a rosti, din ţara dorului, adevărul dantesc, evocat cu fină ironie de D-l. Pleşu, adevăr potrivit căruia, amorul „move il sol e l’altre stelle“. Iubirea e singurul sentiment care, dacă e iubire!, te ‘des-fiinţează’: « Mi-am dus mâna la sprinceana,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie. »
Când D-l. Pleşu scrie despre « Iubirile fericite », bănuim de la bun început că se cunoaşte şi opusul acestora – « Iubirile nefericite ». Ca viaţa însăşi, iubirile, făcând parte din ea, nu sunt totdeauna netede ; ostensc, li se estompează conturul, se umplu de drojdiile altor trăiri – din cele cu care nu ne putem mândri ! – şi, nu e doar literatură, sunt momente în care iubirile dor, dor rău de tot. Şi, dacă aşa stau lucrurile, mă-ntreb dacă putem crede până la capăt în aserţiunea potrivit căreia iubirea e « adevărată » « tocmai în măsura în care provoacă fericirea protagoniştilor, în măsura în care e resimţită ca o împlinire fără breşă »... Oare faptul de a rămâne împreună, « la bine şi la greu » până la sorocul nunţilor de argint, aur, platină şi chiar diamant (dacă biologicul nu se-mpotriveşte !) nu e suficientă garanţie pentru un anume mod de a ne lua porţia de fericire din dragoste ? Oare Eminescu era fericit sau nefericit, când definea sentimentul printr-un oximoron: « durere dulce » ? Sunt înclinat să cred că iubirea adevărată, indiferent de cum e resimţită – ca bucurie, ca suferinţă... – e singura furnizoare de fericire la fel de adevărată. Cum sunt înclinat să cred că nu iubirea, ci necesităţile nesatisfăcute sunt adevăratele provocatoare de dezastre. Găsim ideea, cu umor exprimată, în folclorul literar al Ardealului : « - Hai, la crâşmă, tu muiere,/ Să bem vin şi să bem bere !/ - Ba io nu vin mă, bărbate,/ Că ne-mbătăm şi ne-om bate ;/ Şi-o râde lumea de noi/ Cum se bat două nevoi... ». Or, iubirea nu se cuvine confundată cu necesitatea. Iubirea e har !
Iubiri fericite vs nefericite
adăugat de ellafoster2010 la data de 23 Iunie 2010 07:06:00
In dragoste poti fii si fericit si nefericit; nu sunt de acord cu ideea ca doar iubirile fericite sunt adevarate. As spune mai degraba ca sunt mai putin cerebrale si mai mult hormonale si ma refer la secretia de fenilamina al carei efect dureaza ~3-4 ani.
Nu cred
adăugat de miticahyperion la data de 22 Iunie 2010 08:06:09
Eu nu cred ca o iubire este adevarata doar daca se implineste in fapt. Iubirea e unidirectionala, porneste dinspre subiectul iubitor catre obiectul iubit si asta e de ajuns pentru a o socoti iubire, indiferent ca deznodamintul e fericit sau nu.
Vulgar spus, a afirma ca o iubire este adevarata doar daca se realizeaza e ca si cum ai zice ca o foame este foame adevarata doar daca cel caruia ii e foame ajunge pina la urma sa se sature.
Iubirea consumată
adăugat de ionutsk la data de 22 Iunie 2010 02:06:27
Mitul european al iubirii neîmplinite se sprijină pe dualismul biologic-spiritual. Din punctul ăsta de vedere, dragostea împlinită este o dragoste consumată, captivă carnalului, alături de foame, sete, frig, frică, etc. Dragostea neîmplinită este, în schimb, intensificată, spiritualizată şi sublimată, fiind un arac pe care sufletul se înalţă în năzuinţa sa către lumină şi puritate. Nu imposibilitatea consumării e esenţială, ci adversitatea faţă de forţele pământeşti potrivnice, devenid o variantă a antitezei bine contra rău.
Mesajul 13
adăugat de dlgoe la data de 21 Iunie 2010 09:06:13
Comentariul meu anterior care n-a trecut de moderare sau a cazut victima intr-un accident de trafic pe net poate fi citit AICI. Va multumesc.
....
adăugat de denisce_me la data de 21 Iunie 2010 10:06:41
din punctul meu de vedere, cel mai intens sentiment de iubire il traiesc cei care „sufera” de iubire neimpartasita. iluziile ca eventual se va ajunge la reciprocitate... sunt hrana indragostitului.
cea mai pura si inaltatoare iubire este cea de prieten... pentru ca este un proces continuu de a da fara a cere nimic in schimb si de a primi fara sa t astepti.
oricum... tind sa fiu de acord cu domnul/doamna care a spus ca multe se rezuma la hormoni.
Contradictii
adăugat de constantin rusu la data de 20 Iunie 2010 07:06:37
Stiu, a cauta (si a semnala) contradictii in scrierile unui autor tine de o viziune juvenila asupra lecturii. Dar nu pot, citind articolul de fata, sa nu-mi amintesc de un pasaj din "Epistolarul" editat de Gabriel Liiceanu.
Raspunzind lui Andrei Pippidi in chestiunea spinoasa a dilemei "amor sacru/ amor profan", Andrei Plesu considera amorul profan "prin definitie, supus esecului; tocmai pentru ca ramine, inevitabil, in profan. Trebuie, deci, sa-l intimpinam fara iluzii, sperind mai curind, intr-un cit mai mic rau decit intr-un cit mai mare bine". Distanta dintre aceste rinduri si "iubirea fericita este un corelativ al reusitei umane" ar putea parea descumpanitoare. N-ar fi asa decit in situatia, ideala, in care amorul profan ar mijloci accesul la cel sacru. Tot in "Epistolar": " Idealmente, a iubi doi ochi albastri e a intui divinitatea impersonala a luminii lor, esenta incolora din care s-au nascut." Or, din portretul-robot facut in articol reiese ca autorul are in vedere strict "amorul profan": "o binecuvintare care imbogateste si infrumuseteaza inventarul destinului pamintesc".
Presupunind, totusi, ca ma insel (in euforia "demascarii" n-ar fi imposibil), o iubire "profana" care se justifica doar ca propedeutica la cea sacra n-ar avea nici un motiv sa fie "fericita". Dupa modelul credintei, cel angajat in exercitarea ei ar trebui, spre a evita impostura, sa-si dubleze toate gesturile cu o aura perpetua de indoiala asupra autenticitatii sentimentelor sale. O asemenea iubire ar putea fi cu greu numita " tonica, simpla, vitala".
Dincolo, insa, de toate aceste consideratii, probabil ca cea mai nimerita concluzie e constatarea ca, la un autor, contradictiile, departe de a-i submina coerenta, ni-l fac mai apropiat, mai de-al nostru (al acelora care ne contrazicem zilnic).
Iubire-fericire mai exista in secolul maselor si in capitalism?
adăugat de acuiacu la data de 20 Iunie 2010 07:06:29
E un fapt cert ca marile povesti de iubire au fost spuse in alte vremuri mult mai indepartate,in cu totul altfel de societati.In acele vremuri oamenii -de fapt nu toti ci mai mult aristocratii -isi vedeau realizarea personala in iubire.Deja de pe vremea lui Cervantes s-a ras de astfel de persoane.Asta se intampla din cauza ca burghezia intra in istorie si cu ea masele.Omul devenea practic.Uite un exemplu de "aristocrati"ai vremurilor capitalismului:Jane Fonda si Ted Turner,doi oameni extrem de bogati s-au "indragostit captaliceste si s-au casatorit capitaliceste.Contractul de casatorie avea peste 900 de pagini.Dupa vreo 3 ani au divortat dar averile si le-au pastrat intacte.Singurul lucru bun din iubirea lor a fost contractul.
articol
adăugat de sorini.popa la data de 19 Iunie 2010 04:06:23
Perfect spus, dle Plesu!
Hopa!
adăugat de thalia la data de 19 Iunie 2010 04:06:33
Maitre Plesu da sfaturi de inima albastra...
Numai ca Domnia sa recomanda o iubire absoluta, lipsita de gelozii, "suspiciuni, teama de viitor" etc, adica a la Isus Hristos care ne iubeste pe toti pacatosii neconditionat.
Dar noi muritorii de rand mai avem si hormoni care uneori o iau razna si ne intuneca judecata, de ajungi la polul opus, sa te intrebi, ca Eminescu, daca merita
Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van
Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an ?
Cred ca "adevarul" e la mijloc, intre iubirea dumnezeiasca si aspectul pur clinic. Mi se pare ca nici nu e sanatos sa pretinzi sau sa acorzi dragostea neconditionata pe care o primesti doar de la animalele de casa; sau o iubire acordata erga omnes, dar impersonal, de fetzele bisericesti.
O relatie sanatoasa cu mediul implica interactiuni de tot felul, inclusiv dragoste cu nabadai.
Despre fericirile iubirii în cuplu,
adăugat de bursesc la data de 18 Iunie 2010 10:06:08
de abia apucară fătucile să comenteze.
Bărbaţii nu par stîrniţi de subiect. Semn bun!
Unii oameni mai au şi altceva în cap decît mofturi, fleacuri, banale ori închipuite iubiri si fericiri.
Dar ce-am zis?
adăugat de dlgoe la data de 18 Iunie 2010 04:06:50
Imi vine greu sa cred ca la Dilema Veche se practica cenzura noua. Mi s-a invibilizat far de motive serioase un comentariu la obiect! Poate ca totusi e doar un simplu accident tehnic. V-as ruga sa verificati (si eventual sa ma notificati).
Iubirea si fericirea sunt
adăugat de GabiF la data de 18 Iunie 2010 12:06:27
Iubirea si fericirea sunt doua lucruri un pic diferite. Nu poti fi fericit daca nu iubesti ceva/pe cineva. Insa a iubi nu inseamna neaparat o continua si interminabila reteta a fericirii.
Iubirea poate fi ratata sau nu, ludica sau sobra, deprimanta sau tonica, extrovertita sau ascunsa in carnetele.
Ca fiecare traieste asa cum e si iubeste asa cum iubeste. Atatia oameni, atatea emisfere emotionale, care cauta partea cealalta.
Hai sa golim de dramatism, cearcane, esecuri toate povestile de “iubire” din capodoperele literare, filme si, de ce nu, viata: deci ce mai ramane?!?
Un singur lucru: a trai/iubi nu e o chestiune asa comoda. Ca daca ar fi…nu s-ar mai povesti.
nu exista?
adăugat de v3d3ta la data de 18 Iunie 2010 09:06:11
Domnule Andrei Plesu, imi place cum scrieti, dar va rog, nu omorati suflete. Nu puteti afirma ca nu exista iubire adevarata, mai ales dupa ce ati demonstrat ca ea exista.
Mai sunt inca persoane care stau prost din punct de vedere emotional...
Exista iubire adevarata!
adăugat de ancateo la data de 17 Iunie 2010 11:06:20
Ce frumos! Asta numesc eu hrana satioasa pentru suflet!
Va multumesc ca ne faceti si noua parte de darurile pe care le aveti!
Multumesc...
adăugat de IoanaCrugel la data de 17 Iunie 2010 10:06:43
si o intrebare : am descoperit relativ de curand capitolul 13 al primei epistole catre Corinteni si am o dilema: in engleza este "love", in romaneste este "dragoste" si in franceza este "charité". Si ramane charité si in variantele moderne. Care sa fie explicatia?
charite este traducerea grecescului agape,
adăugat de mihaiburli la data de 18 Iunie 2010 10:06:51
in greaca "a iubi" se spune in mai multe feluri, dupa tipul de relatie:
1. fileo - iubirea de parinti, rude, frati, copii; Iubirea lui Dumnezeu ptr. oameni este fileo, adica filantropia, ptr. ca El vrea ca omul (in general) sa aiba calitatea de fiu.
2. stergo - iubirea ca admiratie, admir de exemplu pe Elvis Presley sau pe Marie-Rose Mociornita :))
3. agapao - iubirea fata de semeni, fata de prieteni, compasiunea, mila, etc.; Derivatul acestui termen este folosit la Corinteni 13. E vb de vocatia "sinen qua non" a omului de a-si iubi semenii.
4. eros - iubirea binoma de cuplu, posibila doar intre barbat si femeie. Eros devine in filosofie un concept ce migreaza de la sensul originar grecesc, catre intelesul de iubire particulara intre doua persoane, principii, cum ar fi Riga Cripto si lapona Enigel.