Domnule Plesu, parerea mea este ca iubirea, ca toate celelalte lucruri, sentimente, persoane, vietati din viata noastra nu are valente.
De ce spun asta? Pentru ca - in opinia mea - omul s-a "invatat" prost sa confere astfel de nuante, sa proiecteze o anumita lumina sau umbra asupra fiecarei intamplari, spre exemplu, fie ea cat de mica.
Polarizarea conceptelor este, din punctul meu de vedere, o actiune antropica si nu are nimic de a face cu starea initiala a omului.
Drept urmare, cum as putea spune ca sunt fericit sau nefericit atunci cand iubesc, atat timp cat iubirea este doar iubire si atat?
Oare exista iubire falsa? Ce o face falsa si ce o face adevarata? Numai mintea noastra si felul in care ne proiectam spectrul sentimental asupra ei.

Iubirea e har!
...şi totuşi, poeţii ! Doar lor le este hărăzită tălmăcirea marilor taine ce leagă, în om, văzutul cu nevăzutul, redimensionându-l mereu ; fie prin prăbuşiri neaşteptate, în prăpăstii fără speranţă, fie prin înălţări ale căror resurse se dovedesc atât de viguroase, deşi cel mai adesea nici măcar bănuite !, încât nu ştim cum, pe neaşteptate, lutul pieritor şi plin de pofte lumeşti redevine aureolată pulbere de stele...
Act instinctiv, mai întâi, conştientizat cât de cât mai apoi, iubirea (cea mereu urcătoare !) nu va putea fi nicicând pe deplin explicată de către cel căruia i se întâmplă. Gândiţi-vă doar la şubrezimea răspunsurilor pe care le căutaţi, când vi se pune întrebarea : « de ce îl/o iubeşti pe... ? »... De regulă, nouă înşine nu ne punem această întrebare, iar faptul de a ne-o pune reflectă, tot de regulă, intrarea în criză...
Departe de aşa ceva, Nichita Stănescu, de pildă, când, « delimitând » nu doar « pieziş », ci de-a dreptul apostolic, scrie cu mână purtată de Sus « Şi de-odată-n jurul meu natura/ Se făcu un cerc, de-a-dura » - desigur, un fel mai altfel, un fel propriu de-a rosti, din ţara dorului, adevărul dantesc, evocat cu fină ironie de D-l. Pleşu, adevăr potrivit căruia, amorul „move il sol e l’altre stelle“. Iubirea e singurul sentiment care, dacă e iubire!, te ‘des-fiinţează’: « Mi-am dus mâna la sprinceana,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie. »
Când D-l. Pleşu scrie despre « Iubirile fericite », bănuim de la bun început că se cunoaşte şi opusul acestora – « Iubirile nefericite ». Ca viaţa însăşi, iubirile, făcând parte din ea, nu sunt totdeauna netede ; ostensc, li se estompează conturul, se umplu de drojdiile altor trăiri – din cele cu care nu ne putem mândri ! – şi, nu e doar literatură, sunt momente în care iubirile dor, dor rău de tot. Şi, dacă aşa stau lucrurile, mă-ntreb dacă putem crede până la capăt în aserţiunea potrivit căreia iubirea e « adevărată » « tocmai în măsura în care provoacă fericirea protagoniştilor, în măsura în care e resimţită ca o împlinire fără breşă »... Oare faptul de a rămâne împreună, « la bine şi la greu » până la sorocul nunţilor de argint, aur, platină şi chiar diamant (dacă biologicul nu se-mpotriveşte !) nu e suficientă garanţie pentru un anume mod de a ne lua porţia de fericire din dragoste ? Oare Eminescu era fericit sau nefericit, când definea sentimentul printr-un oximoron: « durere dulce » ? Sunt înclinat să cred că iubirea adevărată, indiferent de cum e resimţită – ca bucurie, ca suferinţă... – e singura furnizoare de fericire la fel de adevărată. Cum sunt înclinat să cred că nu iubirea, ci necesităţile nesatisfăcute sunt adevăratele provocatoare de dezastre. Găsim ideea, cu umor exprimată, în folclorul literar al Ardealului : « - Hai, la crâşmă, tu muiere,/ Să bem vin şi să bem bere !/ - Ba io nu vin mă, bărbate,/ Că ne-mbătăm şi ne-om bate ;/ Şi-o râde lumea de noi/ Cum se bat două nevoi... ». Or, iubirea nu se cuvine confundată cu necesitatea. Iubirea e har !

Eu nu cred ca o iubire este adevarata doar daca se implineste in fapt. Iubirea e unidirectionala, porneste dinspre subiectul iubitor catre obiectul iubit si asta e de ajuns pentru a o socoti iubire, indiferent ca deznodamintul e fericit sau nu.
Vulgar spus, a afirma ca o iubire este adevarata doar daca se realizeaza e ca si cum ai zice ca o foame este foame adevarata doar daca cel caruia ii e foame ajunge pina la urma sa se sature.

Comentariul meu anterior care n-a trecut de moderare sau a cazut victima intr-un accident de trafic pe net poate fi citit AICI. Va multumesc.

Stiu, a cauta (si a semnala) contradictii in scrierile unui autor tine de o viziune juvenila asupra lecturii. Dar nu pot, citind articolul de fata, sa nu-mi amintesc de un pasaj din "Epistolarul" editat de Gabriel Liiceanu.

Raspunzind lui Andrei Pippidi in chestiunea spinoasa a dilemei "amor sacru/ amor profan", Andrei Plesu considera amorul profan "prin definitie, supus esecului; tocmai pentru ca ramine, inevitabil, in profan. Trebuie, deci, sa-l intimpinam fara iluzii, sperind mai curind, intr-un cit mai mic rau decit intr-un cit mai mare bine". Distanta dintre aceste rinduri si "iubirea fericita este un corelativ al reusitei umane" ar putea parea descumpanitoare. N-ar fi asa decit in situatia, ideala, in care amorul profan ar mijloci accesul la cel sacru. Tot in "Epistolar": " Idealmente, a iubi doi ochi albastri e a intui divinitatea impersonala a luminii lor, esenta incolora din care s-au nascut." Or, din portretul-robot facut in articol reiese ca autorul are in vedere strict "amorul profan": "o binecuvintare care imbogateste si infrumuseteaza inventarul destinului pamintesc".

Presupunind, totusi, ca ma insel (in euforia "demascarii" n-ar fi imposibil), o iubire "profana" care se justifica doar ca propedeutica la cea sacra n-ar avea nici un motiv sa fie "fericita". Dupa modelul credintei, cel angajat in exercitarea ei ar trebui, spre a evita impostura, sa-si dubleze toate gesturile cu o aura perpetua de indoiala asupra autenticitatii sentimentelor sale. O asemenea iubire ar putea fi cu greu numita " tonica, simpla, vitala".

Dincolo, insa, de toate aceste consideratii, probabil ca cea mai nimerita concluzie e constatarea ca, la un autor, contradictiile, departe de a-i submina coerenta, ni-l fac mai apropiat, mai de-al nostru (al acelora care ne contrazicem zilnic).

Perfect spus, dle Plesu!

de abia apucară fătucile să comenteze.
Bărbaţii nu par stîrniţi de subiect. Semn bun!
Unii oameni mai au şi altceva în cap decît mofturi, fleacuri, banale ori închipuite iubiri si fericiri.

Iubirea si fericirea sunt doua lucruri un pic diferite. Nu poti fi fericit daca nu iubesti ceva/pe cineva. Insa a iubi nu inseamna neaparat o continua si interminabila reteta a fericirii.

Iubirea poate fi ratata sau nu, ludica sau sobra, deprimanta sau tonica, extrovertita sau ascunsa in carnetele.

Ca fiecare traieste asa cum e si iubeste asa cum iubeste. Atatia oameni, atatea emisfere emotionale, care cauta partea cealalta.

Hai sa golim de dramatism, cearcane, esecuri toate povestile de “iubire” din capodoperele literare, filme si, de ce nu, viata: deci ce mai ramane?!?

Un singur lucru: a trai/iubi nu e o chestiune asa comoda. Ca daca ar fi…nu s-ar mai povesti.

Ce frumos! Asta numesc eu hrana satioasa pentru suflet!
Va multumesc ca ne faceti si noua parte de darurile pe care le aveti!