Cum de ce? Pentru că ne minte, pentru că minte poporul mai rău decît televizorul! Las’ că știm noi cine face statisticile astea și de ce… Dovadă: dacă clichezi „statistici mincinoase“, capeți într-o fracțiune de secundă 131.000 de ilustrări; cînd clichezi mai departe „statistica minte“, obții 393.000 de rezultate. Iar dacă întrebi apoi pe oricine vrei, îți va da, cu siguranță, măcar cîteva exemple trăite de el, dom’le! Iată o mică selecție de mostre, culeasă din comentariile la o pilulă mai veche, în care mă refeream la niște date statistice.

● Statistica spune fix ce vrea „statisticianul“ să spună. Asemenea „statistici“ să le aruncați pe fereastră, ca să folosesc un eufemism pudic.

● Înlocuiți datele pseudoştiinţifice cu un alt element aleatoriu: zațul de cafea. E drept că unii viitorologi au mai multă credibilitate și putere de convingere. Dar nu credeți că e mai cinstit să-și dea cu opinia fără să o mai „substanțieze“ cu „date“ sau zaț?

● Sigur că statisticile și datele pot fi interpretate într-un mod personal, dar mai contează și de cine. Tocmai de-aia nu e o știință exactă!

Sau, la desert, o atitudine suavă: nu mă deranjează „acest studiu“, doar că prefer studiile lui Chopin. Mi-a zburat gîndul, imediat, la niște nocturne statistice și, din cînd în cînd, cîte un improptu în fa(pt) minor…

Pe scurt, supărare mare! Dar de unde și de ce atîta parapon? Să ne aducem aminte: statistica a fost, inițial (pe la mijlocul secolului al XVIII-lea), o „știință a statului“ (Staatskunde). De ce? Pentru că statele aveau nevoie de date cît mai multe și mai precise despre supușii lor ca să i poată guverna. Desigur că aceste state puteau să „manipuleze“ apoi aceste date, dar era ca atunci cînd ții o dublă contabilitate – și trebuie să te pricepi foarte bine la cifre pentru a o ține pe prima, și la PR, pentru a o face publică pe cealaltă. Nu validitatea statisticii era problema în astfel de cazuri, ci moralitatea statului – ceea ce este puțin altceva. Apoi, statistica s-a extins în mai toate domeniile, ca instrument fundamental și legitim de cunoaștere. Sper astfel că domnul cu zațul nu s-ar duce la doctor cu o ceașcă de cafea în loc de o probă de sînge, și presupun că doamna cu Chopin nu ar recurge la Glenn Gould dacă ar fi curioasă să afle ce-i aia mecanica statistică. Supărarea este legată însă, se pare, doar de statisticile sociale. Fie, să vedem atunci ce i cu acestea!

Să amintim un lucru banal: statistica este o profesie și presupune competență în acea profesie: nu oricine știe să facă adunări și scăderi este un statistician. Ca în orice profesie, există profesioniști buni și profesioniști proști – ba chiar și malpraxis. Așa că, da, există statistici fiabile și statistici dubioase. Pe partea cealaltă, după cum bine spune comentariul de mai sus: „sigur că statisticile și datele pot fi interpretate într-un mod personal, dar mai contează și de cine“. Altfel spus, dacă vrei să-ți dai cu părerea despre o statistică, trebuie să știi, la rîndul tău, ce înseamnă acea statistică; trebuie deci să știi să o citești. Or, aici domnește un iletrism statistic impunitiv: adică ce, eu nu știu să citesc niște cifre? Ei bine, s-ar putea să nu! Dacă eu mă uit pe aparatul meu de luat glicemia și spun „sîc, a mea e mai mare!“, nu aparatul e de vină pentru cifrele arătate, ci eu, pentru incompetența mea. Cam așa și cu statisticile sociale.

Orice sondaj, de pildă, are o metodologie. Ca etichetele de pe produse, aceasta trebuie să fie la vedere sau, dacă nu, trebuie cerută de la producător înainte de a achiziționa produsul. Doar că asta presupune și ca eu, cumpărătorul, să știu să citesc ce-i pe eticheta aia. Or, de regulă, nu știu, sînt doar convins a priori că aceasta mă minte. Iar prima care habar n-are să citească etichetele este presa: îi este suficientă propria etichetă, pe care scrie invariabil breaking news. Desigur, există și aici malpraxis cît încape. Mai mult, există interes din plin: un bun profesionist „te face“ din metodologie și trebuie să fii într-adevăr priceput ca să-l prinzi cu mîța-n sac. În sfîrșit, orice „statistică“ măsoară ceva anume și este (sau nu) validă pentru acel ceva. De pildă: „majoritatea alegătorilor a votat PSD“ și „doar o minoritate a românilor a votat PSD“ sînt date la fel de corecte, doar că se referă la lucruri diferite. Cum sînt ele folosite public nu este treaba „statisticianului“; iar publicul le folosește după cum îi convine: confirmă acele date părerea mea, sînt date științifice; nu confirmă, sînt bazaconii.

Dar mai este ceva, mai profund și mai generic, care enervează o mare parte a publicului la aceste statistici sociale: autoritatea cifrelor. Este autoritatea generală a scrisului față de oral, este autoritatea „paternă“, care impune norma și spune nu. Or, în România actuală, orice formă de autoritate a devenit suspectă. Într-un interviu la Digi24, antropologul Răzvan Niculescu vine cu o sugestie inedită: una dintre explicațiile pentru care Twitter nu a prins în România ar putea fi că românii s-au săturat de cultul personalității – preferă un mediu de comunicare de la egal la egal (cum este Facebook) și nu ierarhic, cu lideri, precum Twitter. Tot el constată un alt lucru, mult mai vizibil: revoltele de stradă din ultima vreme refuză liderii. „În România cred că există o suspiciune foarte mare (în această privință), astfel încît, cît timp nu există lideri, oamenii se simt în siguranță“. În Piață, manifestanții s-au declarat în primul rînd… „solidari“.

Pe de altă parte, într-o societate post-țărănească precum cea românească, în care doza de oralitate reziduală este încă uriașă, autoritatea cifrelor este greu de înghițit, căci distruge însuși principiul oralității: bîrfa. Nu este nimic peiorativ aici, ci doar ceva diferit: „gura satului“ este pur și simplu modul de comunicare într-o societate orală. Doar că este o comunicare a opiniilor, nu a informațiilor, o comunicare în care adevărul se negociază prin discuții, o discuție în care „bătrînii satului“ au ultimul cuvînt. În fața „scrisului“ însă, a cifrelor reci ale statisticii, tot acest „folclor“ este amenințat cu dispariția. Vă dați seama ce jale ar fi pentru toate bîrf-show-urile noastre televizate, comentariile noastre anonime și trendsetter-ii noștri inspirați(onali)? Mai departe, autoritatea scrisului împarte societatea în cei care știu să scrie (în speță, să facă statistici) și cei care nu știu: statistica este deci elitistă și, ca urmare, nedemocratică!

În concluzie: neîncrederea în statistică nu are nici o legătură cu statistica, ci este parte integrantă a neîncrederii în instituții și, în general, în orice formă de Autoritate. Așadar: Jos statistica! 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.