Miercurea trecută, la Institutul de Studii Avansate din Berlin, l-am ascultat pe profesorul Tim Caro, de la Universitatea din California, încercînd să explice de ce au zebrele dungi. E una dintre nenumăratele întrebări pe care nu le poți evita cînd contempli diversitatea amuțitoare, aș spune suprarealistă, a lumii create. De ce au girafele gîtul așa de lung? De ce hipopotamul, erbivor și cu o înfățișare mai curînd benignă, e mult mai periculos decît rinocerul, care pare mult mai agresiv? De ce e nevoie, în economia zoologică a lumii, de crocodili – urîți și cruzi –, de pești cu înfățișare de balaur, de flori carnivore etc.? Și, în general, de ce atîta exces de imaginație morfo-fiziologică, de vreme ce Darwin ne-a explicat că totul stă sub o singură și simplă lege: „selecție naturală“, supraviețuire, adaptare la mediu? În același tip de mediu, asistăm la o adevărată explozie de tehnici adaptative, supraviețuirea capătă, de la specie la specie, conotații și proceduri greu sistematizabile, selecția naturală are, uneori, un „ce“ arbitrar, pe care nu-l putem pricepe cu mijloacele rațiunii și ale instrumentarului nostru științific.

Iată, de pildă, cazul zebrelor desenate cu dungi. Profesorul Caro, însoțit de o echipă de mari specialiști, a luat în discuție, rînd pe rînd, toate ipotezele existente pînă în clipa de față. Sînt cinci. 1) Dungile au o funcție de camuflaj. Animalele de pradă au, chipurile, dificultăți să distingă zebra de peisaj. Aș! S-ar zice că din contra: prin dungile ei, zebra sare mai curînd în ochi, căci nimic nu e „dungat“ în jurul ei. 2) Combinația de alb și negru are efectul unui regulator termic. Într-o climă fierbinte, ea răcorește. Păi, atunci de ce nu sînt toate animalele din zona tropicală animale cu dungi alb-negre? 3) „Costumația“ în alb-negru e un semn de recunoaștere între indivizii comunității „zebrine“: ajută la interrelaționare sau la antamarea reproducerii. Dar de ce nu se recurge la semnale mai discrete: o stea în frunte, un anumit tip de miros etc.? 4) Dungile, mai ales atunci cînd zebrele aleargă în turmă, creează pe retina animalelor de pradă confuzii optice dezavantajoase: nu mai disting ținta individuală de nebuloasa colectivă aflată în mișcare. Cum s-ar zice, pe leu dungile îl zăpăcesc de cap, îi dau amețeală. 5) Ipoteza de ultimă oră: dungile de pe pielea zebrelor sînt un sistem de protecție împotriva unor specii de muște pernicioase.

Toate acestea sînt rezultate „experimentale“, confirmate sau nu, la capătul unor cercetări inaugurate încă din secolul al XIX-lea. Tim Caro se ocupă de subiect de vreo zece ani. Las deoparte unele subtilități colaterale: sînt zebrele vietăți negre cu dulgi albe sau viceversa? (Se pare că prima versiune e cea corectă, pentru că în primele faze embrionare zebra e neagră și abia în ultimele faze capătă dungi albe…) Altă „dilemă“: putem induce din felul nostru, omenesc, de a percepe zebrele felul în care le percep alte specii de animale? (Nu mai vorbesc de unele analogii amuzante privind diferența dintre dungi orizontale și dungi verticale, utilizată avantajos de anumite doamne, după cum vor ca vestimentația lor să le arate  mai suple sau mai corpolente.)

Am îndrăznit să-i spun profesorului Caro că nici una din ipotezele prezentate nu mă convinge. Dar că asta îmi dă o temeinică satisfacție. Iată motivele:

A. Prefer activitatea științifică la capătul căreia misterul nu e lămurit, ci amplificat. Uimirea vigilă e preferabilă, din punctul meu de vedere, edificării adormitoare.

B. Găsesc admirabilă aparenta gratuitate a demersului. Planeta piere, iar biologii se piaptănă cognitiv, dedicîndu-și viața unor întrebări fără relevanță imediată. Curiozitate în stare pură, dezinteresată, marcă nobilă a spiritului uman.

C. A-ți pune întrebări contemplînd realitatea din jur și mai ales pe aceea a naturii poate produce o resetare esențială a metabolismului nostru intelectual, confiscat, de o bună bucată de vreme, de lumea virtuală.

D. Rezultatele cercetării se exprimă, adesea, statistic, dar atmosfera în care ele apar este mai curînd lirică, naiv-su­blimă: interogativitatea ca specie a poeziei…

E. Dat fiind că, pînă una-alta, nu avem răspunsuri definitive (le vom avea vreodată?), trebuie să ne mulțumim, cred, cu ideea că universul nu e un ansamblu de tip sistematic, ci un ansamblu de tip experimental. Orice ipoteză pare să confirme apetența pentru „joc“ a Creatorului. Lumea e un laborator ingenios, spațiu de „testare“ a „posibilului“, euforie a „multiplului“, mod de a fi al inepuizabilei energii divine. Să nu ne facem iluzii: inteligența și „progresele“ instrumentarului nostru nu au mari șanse să egaleze fantezia, aplombul, îndrăzneala, subtilitatea și umorul lui Dumnezeu…