Am, de cîteva săptămîni, încă o probă că dreapta românească şi unii intelectuali români sînt predestinaţi să fie dezamăgiţi. Îşi produc singuri – şi sîrguincios – dezamăgirea, reuşind, mai întîi, să se amăgească suveran, în cheie solemn-metafizică. Demarează euforic şi sfîrşesc în lehamite. Asta, între altele, şi pentru că dreapta românească şi unii intelectuali români se bizuie pe un coeficient impunător de inteligenţă, subtilitate, idealism şi independenţă de opinie. Nu pot fi „comasaţi“ după criterii „pragmatice“, lucrează cu nuanţe diafane, „văd idei“, simt, fie şi cu modestie, că au dreptate. Chiar dacă experienţa le arată că au greşit adesea, mai ales atunci cînd s-au socotit sută la sută îndreptăţiţi şi, deci, infailibili. Aşa se face că „stînga“ vine, de regulă, cu un singur candidat, bine plasat în sondaje, în vreme ce dreapta vine cu un buchet de zîne şi Feţi-Frumoşi, care se excomunică reciproc.

Evident, atunci cînd e vorba de „convingeri“ neclintite, de angajări angelice sub zenitul valorilor, nu prea rămîne loc pentru dispute. Toţi pleacă de la masa dezbaterii cu aceleaşi păreri cu care au venit. Se nasc patetice solidarităţi ad-hoc, chiar între inşi care, altfel, sînt de „obedienţe“ diferite, şi se produc „rupturi“ severe, chiar între inşi care au (aproape) totul în comun. În asta constă, prin contrast, forţa stîngii. Stînga nu umblă cu afecte utopice, ci cu lozinci „populare“. Nu cultivă raţionamentul nobil, ci calculul eficace. Noi, ăştilalţi, dansăm destrupat pe cerul aspiraţiilor supreme, sîntem oastea „polului plus“, nordul. „Adversarii“ lucrează cu toate celelalte puncte cardinale şi, dacă le vine bine, fac o piruetă-două şi cu faţa spre nord… Iar dacă vreunul din „dreptaci“ propune o gîndire mai puţin roz, mai adaptată la teren, mai „realistă“, e repede calificat drept „materialist vulgar“, lipsit de viziune, de entuziasm etic, de însufleţire conceptuală.

În ce mă priveşte, consimt să fiu în tabăra strategilor meschini, fără orizont, fără idealuri. Ideea mea fixă este că dl Ponta nu are nici o calificare reală pentru a ajunge, în acest moment, preşedinte de ţară. Mai mult: că dacă va ajunge, vom fi confruntaţi cu tot soiul de consecinţe irespirabile (vezi, între altele, excelenta analiză a domnului Vlad Zografi, postată, la începutul lunii, pe contributors.ro). Aşa stînd lucrurile, cred că singurul criteriu raţional al unui vot util este potenţialul lui efect anti-Ponta. Din sondaje, rezultă că acest potenţial îi revine dlui Iohannis. Ştiu, desigur, ce mi se va reproşa: 1) „Criteriu raţional“, „vot util“! Ah! Ce vorbe urîte! Unde e visul, unde e basmul, unde stelele? 2) „Sondaje?“ Dar sînt măsluite! Toate! De ce le-am lua în serios?! Foarte bine! Să nu le luăm! Dar nu vom putea să nu luăm în serios rezultatul final al alegerilor, obţinut tot pe bază de numărătoare (măsluită?). Nu-mi intră în cap de ce un candidat care dispune de aproximativ 7% din voturi e mai periculos pentru candidatul Ponta, decît unul care are de patru-cinci ori mai mulţi susţinători. Dacă punem cifrele între paranteze, atunci putem spera, bezmetic, şi că V. Ponta nu are, cum se spune, peste 40%, ci undeva spre 10%, în vecinătatea lui Tăriceanu. Putem crede orice şi putem vota „cu inima“, promovînd nu oameni, ci principii, nu probabilităţi, ci vesele fantezii private. Aud, prin preajmă, că trebuie să o sprijinim pe Monica Macovei, în vederea unui viitor succes peste cîţiva ani! Mi se pare, totuşi, că alegerile sînt despre mîine, nu despre deceniul următor. Mi se mai spune că frumos e să votăm, în primul tur, cu dna Macovei şi în al doilea cu Iohannis. Nu prea pricep! Adică, în actul întîi, sîntem Gelu Ruscanu din Jocul ielelor, iar în actul doi trecem pe post de expert contabil? De ce? Spre cîştigul cui? Să înţeleg că facem un fin joc psihologic, de natură să ne pună de acord cu sufleţelul? În primul tur dăm satisfacţie „sublimului“ din noi, iar în al doilea recuperăm „pragmatismul“? Sperăm, astfel, că, la urmă, vom fi şi cu sufletul în Rai şi cu slănina-n pod?  

Voi vota, în ambele reprize, cu dl Iohannis. Şi nu numai pentru că e mai bine plasat în sondaje. Îi găsesc suficiente calităţi ca să schimbe sunetul de fond al perioadei postelectorale. M-am săturat de clămpănitori şmecheri, de tirade demagogice, de platitudini paradiziace. Vreau alt stil! Altă muzică! Sau nici o muzică! Pariez pe laconismul decent, pe discursul nespectaculos, pe refuzul de a intra în bălăcărela în care ne sufocăm de peste 20 de ani. Am tot respectul pentru dna Macovei. Dar e ceva în comportamentul d-sale care îmi inhibă entuziasmul. Nu-mi place s-o văd intrînd cu motocicleta într-un studiou de televiziune, nu-mi place s-o aud declarînd că e Nelson Mandela, nu înţeleg de ce face cadou unei moderatoare un glonţ şi, în general, am sentimentul că are prea la îndemînă peroraţia, indiferent cine despre ce o întreabă. Evident, s-ar putea să mă înşel. Candidatul „ideal“ nu e, din punctul meu de vedere, pe piaţă. Dar fiindcă trebuie să optez, cu riscurile de rigoare, voi vota Klaus Iohannis. Susţin, fără rezerve, punctul de vedere al lui Andrei Cornea, din revista 22. Am o caldă preţuire pentru Adrian Papahagi, dar nu pot să nu constat că dispune de o inocentă versatilitate. Cînd pe lîngă Băsescu, cînd fondator la PMP, cînd disident al PMP, cînd devotat al Monicăi Macovei. E, fără îndoială, dreptul omului să-şi reformuleze opţiunile, mai ales cînd o face cu bună-credinţă şi cu o anumită fervoare. Prefer, totuşi, ca să nu mă încurc, oarecare glacialitate, oarecare umor, oarecare „monotonie“…