Doamna Vasilica iese din blocul L4 și se îndreaptă spre stația de autobuz. Este grăbită, astfel încît, odată ajunsă acolo, se uită spre indicatorul electronic să vadă cînd vine următorul autobuz, dar pe panou scrie în japoneză – sau chineză, Dumnezeu știe. Rămîne cu privirea fixată pe tabloul de afișaj, așteptînd să treacă pe română, dar indicatorul a rămas blocat pe hieroglifele alea ciudate. Iar autobuzul nu mai vine.

Nu este o poveste, ci o întîmplare reală din viața cotidiană a Clujului – alt­minteri, orașul fruntaș al României –, o situație care se repetă în mii de variante în diferite smart cities românești. Despre ce este vorba?

Este vorba despre moda smart cities în România. Spun modă nu pentru a bagateliza conceptul și strategiile de smart city, ci deoarece în România majoritatea edililor folosesc, deocamdată, accesorii smart city așa cum te îmbraci de la second hand: cumperi ce găsești și cît te ține punga, ca să arăți ca și cum te-ai îmbrăca de la Prada. Și uite-așa apare o pistă de biciclete între două sate care nu au biciclete sau sute de alte piste care încep oriunde și se termină, brusc, unde apucă, masterplanuri de transport integrat din care rămîn trei intersecții „smart“ sau un sac de cartele de transport care nu se potrivesc însă la dotările autobuzelor, zone wi-fi care nu formează o rețea, investiții uriașe în aparatura de pază contra incendiilor, dar fără integrarea lor într-un sistem care să ne apere de incendii, inițiative eHealth ale unor ONG-uri inimoase, grefate pe un sistem sanitar nefuncțional, oferte de parcuri industriale fără cerere economică, măsuri antipoluare, dar fără controlul corespunzător al punerii lor în practică, locuri de joacă pentru copii amenajate între blocuri, după ce parcul din fața blocului a dispărut în portofoliul unor agenții imobiliare sau, alteori, strategii smart de mobilitate urbană ca în centrul Brașovului, care rămîne însă, în 2015, pe locul 14 ca indice total de vitalitate urbană, pe locul 32 ca resurse specializate în cultură și pe locul 33 ca investiții pentru cultură, deși investește cu succes în industrii creative și are infrastructură culturală. Ceva nu merge, deci…

Într-un interviu recent la RFI, Cătălin Tolontan avansa, într-un context diferit, o explicație generică: sîntem o societate subdezvoltată. Conotațiile nu erau neapărat economice, căci, dacă nu uităm de unde am pornit, atît creșterea PIB-ului, cît și ritmul de dezvoltare sînt impresio­nante. Ceea ce ne lipsește însă este, ca să spun așa, „modul de utilizare“, de management, de guvernanță, spuneți-i cum vreți. Pe scurt, putem să reformulăm în termenii următori: ducem o lipsă cronică de viziuni coerente și consecvente. Iar acestea țin mai mult de oameni decît de resurse. Să le luăm pe rînd.

Viziuni. Ceea ce neglijează marea majoritate a edililor convertiți la smart city este faptul că acesta nu este o trusă de gadget-uri creative din care îți alegi ceea ce-ți place – și îți permiți să cumperi –, ci o viziune integratoare, o strategie de ansamblu, o visare inteligentă despre cum îți dorești să trăiască în viitor localnicii din orașul tău. Fără o astfel de viziune, toate programele de susținere a unor strategii smart nu sînt decît un talcioc. Or, edilii noștri preferă, de regulă, să meargă duminica la acest talcioc, de unde să cumpere ceea ce au înțeles că se vinde mai bine pe piața proiectelor urbane: dacă a mers cu succes în alte părți, va merge și la mine în oraș și îmi va garanta succesul. Fragmente cut-paste de smart city sînt deci soluții validate acolo la probleme nestudiate de aici. Între timp, nu avem finalizate cadastrul, PUG-ul și PUZ-urile.

Viziuni coerente. De la talcioc nu-ți poți lua o „garderobă“ coerentă, păstrînd un stil sau altul, ci doar o pălărie de un fel, niște ciorapi de alt fel și, eventual, o cămașă care nu prea se potrivește nici cu pălăria, nici cu șosetele. La fel, orașele noastre (cu excepția relativă a celor care au avut de secole o coerență puternică a lor) arată mai degrabă ca o astfel de garderobă desperecheată. Edilii noștri au destul de multe inițiative, uneori absolut meritorii, dar ele se finalizează, de cele mai multe ori, prin „grefe urbane“, implanturi mai mult sau mai puțin aleatoare pe un țesut urban pe care fie îl destramă, fie sînt respinse de acesta.

Viziuni consecvente. În cele mai fericite cazuri, cînd există o viziune coerentă (și, să fim onești, chiar au existat și există!) și aceasta începe să fie pusă în practică… se schimbă primarul. Cînd aude de un proiect inițiat de liberali, edilul Bucureștiului, de pildă, se pierde cu firea. Și așa fac mai toți edilii din țară. Și o fac uneori pentru mize ridicole: la Deva, de pildă, un edil a pus o statuie cu un cowboy la coada lui Decebal, următorul a scos-o, enervat, dar, cînd a revenit la putere, primul lucru pe care l-a făcut primarul inițial a fost să pună la loc cowboy-ul: sîc! Smart city devine astfel și el, cel mai adesea, o campanie electorală: votați-mă și vă dau cel mai smart oraș din țară!

În aceste condiții, tot mai multele și mai creativele proiecte de regenerare urbană ale „societății civile“ nu au altă șansă decît să rămînă, la rîndul lor, fragmentare, insulare, un soi de operații de chirurgie estetică pe corpul mutilat al orașelor.

Și mai este ceva. Protoistoria smart city începe, se pare, prin anii 1970 în Los Angeles, conceptul s-a înfiripat după convenția de la Kyoto, în 2008 IMB lansează conceptul de Smart Planet, iar prin 2010 strategiile smart se extind exponențial. Pe tot acest parcurs, viziunea despre smart city nu a rămas aceeași, au apărut critici și au fost propuse noi variante. În 2015, de pildă, Duncan McLaren și Julian Agyeman lansează Sharing Cities. A Case for Truly Smart and Sustainable Cities. Constatînd riscul unei fetișizări a tehnologiei (big data și ICT rezolvă, prin ele însele, toate problemele), accentul cade acum pe social, pe justiție socială și incluziune (inclusive cities), dar și pe relații sociale de cooperare (sharing paradigme). Se gîndesc edilii noștri la așa ceva?

Umberto Eco a formulat mai demult o parafrază care vizează multă lume și multe inițiative: cogito interruptus. În cazul edililor noștri și al majorității orașelor din România, parafraza ar putea fi extinsă și adaptată: civitas interruptus. Preludii uneori strălucite, dar, vai, nefinalizate!…