CeRe este exact ceea ce spune: Centru de Resurse pentru Participarea Publică. Nu vorbește neapărat de „societate civilă“ și nici de responsabilitate socială a corporațiilor (CSR), ci pur și simplu despre participare publică la binele public. Participarea oricui și cu orice mijloace legitime disponibile. Gala anuală, care face publice cele mai reușite proiecte dintre sutele depuse, a devenit și ea, tot mai mult, o „resursă“. O sursă de recunoaștere, desigur – și nu este lipsit de importanță să vezi că îți este recunoscută public o luptă pe care credeai că o duci, cu disperare, de unul singur sau doar în mici grupuri; de asemenea, o sursă de informare: sutele de participanți și apoi, prin media, mulți alți români din toată țara află ce fac compatrioți de-ai lor; dar mai ales o „resursă de încredere“, căci ne arată tuturor că se poate reacționa cu succes la abuzuri sau neglijențe de un soi sau altul, că, dacă te încăpățînezi să ceri și știi cum să o faci (în cele din urmă), ți se va da dreptate. E foarte important de știut acest lucru – iar după fiecare gală se nasc noi „cereri“.

Asistînd, an de an, la această gală, m-am entuziasmat de fiecare dată și m-am încărcat cu încredere, constatînd cum cresc aceste inițiative de la an la an și cum se extind din ONG-uri spre mici comunități ad-hoc și chiar spre indivizi din cele mai neașteptate colțuri ale societății. Anul acesta însă, Gala a fost altceva: în locul unei expuneri publice a unei selecții de inițiative, ca pînă acum, ea a încercat să pună în scenă o imagine sintetică a Participării Publice. Pentru aceasta, a renunțat la împărțirea pe diferite domenii de intervenție și a compus un soi de geografie simbolică a participării în general, cartografiind zonele din care vin aceste inițiative. Și a făcut-o „ecumenic“, ca să spun așa, punînd totul sub un semn care poate deveni slogan: Primul aprinde lumina! (unii își vor aduce aminte, probabil, de „brand-ul“ comunist „Ultimul stinge lumina!“). Într-o regie impecabilă, au urcat pe scenă „participări publice“ din cele mai diferite domenii și din partea celor mai diferite categorii de populație: de la o asociație dintr-un sat sau o venerabilă doamnă din alt sat la asociația unor elevi dintr-un oraș, de la o asociație de cartier dintr-un mare oraș la o campanie ce a federat diverși actori sociali în Capitală, de la o federație de mame la ONG-uri deja specializate în anumite cauze și, de aici, la o echipă de televiziune și, da, o echipă guvernamentală. Pentru unii, acest lucru a fost puțin derutant: ce caută aici media și Guvernul, cu care noi ne luptăm? Dar omul nu este instituția și important este cine ești și ce faci, nu unde ești angajat – au vrut să sugereze organizatorii, demonstrînd astfel că există punți și către spații considerate adesea (și explicabil) drept nefrecventabile sau de-a dreptul tabu.

Dacă toate aceste „povești de succes“ au fost impresionante, adesea emoționante și totdeauna purtătoare de optimism cînd au fost prezentate pe scenă, ele nasc însă, toate, o întrebare tristă din momentul în care ieși din sală și te gîndești puțin la ce ai asistat: de ce și cum a fost posibil să se ajungă aici, astfel încît să fie nevoie să se facă toate acestea? De ce trebuie mobilizată o participare publică de durată pentru ca Primăria Capitalei să recunoască faptul că a făcut o „greșeală materială“ de vreo cinci milioane în dotarea preferențială a spitalelor? De ce elevii din Constanța au trebuit să se lupte niște ani de zile ca să obțină manuale gratuite, cînd acest lucru este clar stipulat în lege? De ce au trebuit să moară niște copii pentru ca, după eforturi susținute, oamenii din Merișani să afle că, într-adevăr, apa din comună era contaminată și nu era recomandată nici măcar animalelor? De ce părinții copiilor cu autism au trebuit să se organizeze și să lupte șase ani pentru „Legea autismului“ din 2010 și apoi încă șase ani pentru publicarea normelor metodologice de aplicare a legii? De ce Pata Rît, groapa de gunoi de la marginea Clujului, în care continuă să trăiască sute și sute de familii de romi „strămutați“, continuă să fie o pată pe harta orașului, iar Strategia Națională pentru Locuire rămîne una discriminatorie și, adesea, aleatorie, astfel încît să facă necesară o mobilizare de proporții și de durată pentru a lupta cu această situație inumană? De ce trebuie să se mobilizeze întreg Mănășturul pentru a-și putea folosi un parc din cartier, abandonat de municipalitate? Cum a fost posibil ca o imensă groapă de gunoi, „ecologică“ doar pe hîrtie, să fie plasată taman în pasul Mestecăniș, la doar cîteva sute de metri de casele localnicilor și în văzul turiștilor de pretutindeni, veniți să admire frumusețile Bucovinei – și aceasta în condițiile în care o sentință definitivă și irevocabilă a justiției a declarat că groapa cu pricina este ilegală? Și lista perplexităților continuă, și continuă, transformînd lista luminoasă a reușitelor participării publice într-o imagine sumbră a eșecului statului.

Un alt lucru remarcabil, de data aceasta, este și un început de conștientizare a faptului că te angajezi pe un drum lung și trebuie să fii înarmat, deci, cu răbdare și perseverență. Nu este cîtuși de puțin mult blamatul „fatalism mioritic“, dar nu mai este nici la fel de suspectata nerăbdare românească. „Atunci cînd am fost în Olanda cu un soi de schimb de experiență și le-am povestit ce facem noi – îmi spunea cineva în pauză –, s-au uitat puțin lung la mine cînd le-am spus că, în unele proiecte, sîntem deja la al doilea sau al treilea an de cînd așteptăm rezolvarea problemelor. La ei, astfel de proiecte sînt pe zece-cincisprezece ani…“ Desigur, sînt proiecte la alt nivel și în alt context, dar perspectiva de durată rămîne o constantă a oricărei forme de „participare publică“. Și lumea a început să priceapă și pe la noi că inițiativele reactive, „la supărare“, oricît ar fi ele de justificate, nu sînt suficiente.

La extrema cealaltă (căci România joacă de cînd se știe pe extreme!), Gala a vrut să pună pe geografia sa simbolică a participării publice și exemple de inițiative prospective, nu doar reactive, elaborări de strategii pentru viitor și nu doar de soluții pentru îndreptarea trecutului. Exemplele merg de la o strategie pe termen lung pentru tineretul din județul Timiș, la una de gestionare durabilă a „deltei Văcărești“ din Capitală și de aici la mobilizări ale IT-iștilor, de la Geeks for Democracy (un soi de „hackaton în Poiana lui Iocan“, vorba organizatorilor), la o echipă din cancelaria fostului prim-ministru. S-ar zice că, din nou, la români totul devine posibil, pentru că mai nimic nu este posibil… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.