Reiau mai jos, cu unele modificări, un text pe care l-am publicat acum patru ani, în Adevărul. Nu fără legătură cu schimbul de replici survenit între dl Kelemen Hunor și subsemnatul în ultimele două săptămîni. Am ajuns să cred că, atenți cum sîntem la tensiunile „tradiționale“ dintre majoritatea autohtonă și minoritatea maghiară, nu mai realizăm cu cîtă voluptate ne dușmănim între noi. Ni se spune mereu că trăim sub amenințarea unei radicale pierderi de identitate și de suveranitate, că sîntem ținta unui atac planetar, că străinii ne vor răul. Dar e evident că dușmănia dintre noi, maxilarele încleștate ale unor români împotriva altor români, ura față de noi înșine e infinit mai prezentă și mai eficace decît orice presupus complot antinațional. Spiritul comunitar ne plictisește. Preferăm gloria îndreptățirii solitare, victoria privată împotriva celor de același neam cu care nu sîntem de acord. Avem dreptate pe cont propriu, împotriva oricui are alte convingeri decît noi. Confraternitatea, valorile fondatoare, comunicarea cuviincioasă nu mai au, pentru fierbințelile noastre vanitoase, nici o greutate. Preferăm dihonia. Și nu despre o concordie flască vorbim cînd spunem asta, ci despre incapacitatea noastră de a ne respecta unii pe alții și despre învinovățirea altora pentru eșecul conviețuirii noastre firești cu „aproapele“…

Din cînd în cînd, fantomele de secol XIX ale naționalismului maghiar au mici spasme vitejești. Atît așteaptă fantomele – la fel de bătăioase – ale naționalismului valah. Iresponsabili de ambele părți se grăbesc să toace subiectul, să declanșeze alarma, să frămînte cu lacrimi aluatul urii. Evident, nici un om cu mintea întreagă nu poate lua în serios vocalizele revendicative ale cîte unui politician aflat în campanie sau ale cîte unui provincial sentimental. Europa de azi nu mai redesenează granițe, șovinismele paseiste nu mai prind, bîzdîcul imperial e ridicol. Altele sînt problemele lumii de azi. Dar pentru oamenii politici și pentru gazetarii pofticioși de subiecte tari, ocazia e grandioasă. Nu trebuie ratată. Încruntătura, obida, răgetul, fălcile încleștate, pumnul spre cer și folclorul militant înfloresc. E ceasul lor!

Observ însă că, atenți pînă la insomnie cu pretențiile autonomiste ale secuilor, nu mai luăm notă de luptele pentru „autonomie“ care se desfășoară, pe diferite paliere, între români. România nu are nevoie de străini pentru a se dezmembra. Se fărîmițează singură. Cu pasiune, cu furie, cu antren. Uitați-vă la războiul – „de secesiune“ – devenit cutumă, dintre Cotroceni și Palatul Victoria. Aveți cumva senzația că cele două instituții reprezintă aceeași țară? Unul zice hăis, altul cea. Unii politicieni declară că vor cu Europa, dar nu ezită, la o adică, să o descrie ca pe un echivalent contemporan al Porții Otomane. Alții refuză „colonialismul“ occidental, dar vor investiții și „dialog“. Parlamentul vrea să fie „autonom“ juridic, justiția vrea să fie „autonomă“, parlamentarii vor să fie tratați diferit (adică „autonom“) față de cetățenii obișnuiți. ANI e acuzată de prea multă autonomie. Prea „autonom“ e și DNA-ul sau, mai bine zis, e dependent de cine nu trebuie. Nici CNA-ul nu e destul de „autonom“. Presa se dă și ea „autonomă“ și organizează mari turniruri intestine. Furia antiromânească a ungurilor e juvenilă față de furia cîte unui jurnalist neaoș împotriva cîte unui coleg din „armata“ opusă. Ați auzit vreodată un reprezentant al minorității maghiare strigînd în gura mare că dorește adversarilor săi „să moară în chinuri“? Ei bine, eu am auzit un gazetar român proferînd un asemenea blestem la adresa unor „adversari“ consanguini… Pînă să ne cotropească vecinii de la apus, s-ar putea să ne căsăpim între noi, să le oferim pe tavă o „țară pustie“. Politicienii nu vor să facă politică. Vor – Mircea Diaconu dixit – „să muște, să rupă“. Din carnea năvălitorilor panonici? Nu, ci din carnea unor „frați români“! Cînd îți amintești ce spuneau pedeliștii despre useliști și useliștii despre pedeliști, sau cînd auzi ce spun unii liberali despre alți liberali și unii pesediști despre unii liberali, sau unii liberali despre unii pesediști, sau unii useriști despre alți useriști, cînd vezi cum dau de pămînt unii cu alții politicienii invitați la diverse talk-show-uri, sfîrșești prin a te întreba: cîte Românii există? E România reprezentată cu adevărat de actualii ei parlamentari europeni? Scena e invadată de personaje de mîna a treia și a patra care invocă o Românie a lor, fără legătură cu România celorlalți. Ura dintre români nu pare deloc mai prejos decît vreun universal complot antiromânesc. În ce mă privește, simt că trăiesc într-o Românie confiscată. Privesc la televizor, citesc ziarele, ascult discursurile politicienilor și mă simt străin. Mai toți își bat joc de „autonomia“ mea intelectuală, de patriotismul meu, de nevoia mea de solidaritate. Fiecare luptă cîinește pentru cariera lui, pentru nebuloasa lui glorie, pentru îndreptățirea lui inviolabilă. Toți vor să aibă dreptate, pe socoteala liniștii mele, a bunei cuviințe naționale, a libertății gîndului meu. Dacă așa a ajuns să arate țara mea, atunci n-am nici o ezitare să cer, pentru sufletul meu, un dram de autonomie!