Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Obiectivitate şi relativism

Constat că piaţa ideilor e, la toate nivelele, invadată de o inflaţie relativistă care se ia drept „obiectivitate“. E rău Ponta? Nu zic nu, dar nici Iohannis nu e mai breaz. Pesedeul e plin de mafioţi? Ce vorbeşti?! Da’ pedeliştii cum or fi? E defectă Elena Udrea? Dar lasă că nici cu Monica Macovei nu mi-e ruşine! E Tăriceanu mai „prostănac“ decît chiar Geoană? O fi, dar nici Blaga nu e chiar atît de diferit de Băsescu! Mai departe: au greşit ruşii că au forţat frontierele Ucrainei? Să fim „obiectivi“: americanii ce-au căutat în Irak? S-a băgat Putin peste georgieni? Păi, Obama nu s-a băgat peste sirieni? Ş.a.m.d. Un demon al entropiei, al unei omogenizări „analitice“ – din care rezultă că nimeni nu are, de fapt, dreptate, că nimeni nu e mai „legitim“ decît ceilalţi, ba chiar că cei care se cred mai „legitimi“ sînt tot nelegitimi, ba chiar niţeluş mai puţin legitimi decît cealaltă „tabără“ – invadează judecata „echidistanţilor“ şi se recomandă drept „obiectivitate“.

Avem de a face cu o confuzie logică. Obiectivitatea înseamnă a lua notă, fără parti-pris, de realitate, a evalua toate datele oferite de inventarul faptelor şi a decide (adică a opta) pentru un verdict. Evident, nimeni nu e infailibil, iar realitatea nu e zugrăvită geometric, în alb-negru. Nu există doar Feţi-Frumoşi şi Zmei şi, mai ales, Feţii-Frumoşi nu sînt neapărat virgini, iar Zmeii nu sînt neapărat smoală pură. Şi totuşi, pînă la urmă, balanţa trebuie să se încline. Nu există „bine absolut“ şi „rău absolut“, dar dacă, pornind de la această premisă, ajungem la concluzia că între bine şi rău nu există cine ştie ce deosebiri, că binele e ciuruit de rele şi răul atenuat de intenţii bune, sau de „prejudecăţi“ partizane, sfîrşim în amoralitate.  

Obiectivitatea nu se poate dispensa de criterii şi de ierarhii. Nu e o specie a indiferenţei. A fi obiectiv înseamnă a fi gata să te laşi corectat, dacă experienţa îţi contrazice ipotezele. Nu înseamnă însă a privi lumea inert, placid, rece, ca un simplu mecanism de depozitare a informaţiei. De altfel, un asemenea comportament este, la nivel uman, imposibil. Sîntem fiinţe vii, de carne şi sînge, sîntem un agregat reactiv, în care judecata, emotivitatea şi empiria vorbesc laolaltă. Chiar cei care se pretind nepărtinitori nu fac, în realitate, altceva decît să conteste „obiectivitatea“ celor care îi contrazic.

Dar dacă „obiectivitatea“, cu întregul ei spectru de „subiectivităţi“, e omenească, „relativismul“ e un mod de a plana deasupra umanului. Relativistul nu are criterii şi pretinde că nu are afecte. El nu alege un adevăr sau altul, ci, pur şi simplu, pune la îndoială existenţa adevărului. Nimeni nu are dreptate pînă la capăt, pentru că nu există dreptate. Nici un act omenesc nu are mai multă legitimitate decît altul, pentru că, de fapt, ideea „legitimităţii“ e relativă. Ergo: cine pretinde că acţionează legitim e încă şi mai rău decît cine nu acţionează, sau decît cine acţionează arbitrar. A pretinde că acţionezi „legitim“ e o formă de aroganţă: te comporţi ca şi cum deţii definiţia binelui şi a adevărului, ca şi cum eşti reprezentantul lor pe pămînt. E mult mai „frumos“, mai just, să susţii că totul e o apă şi-un pămînt, că nu există decît interese ascunse şi convingeri contextuale, că plutim între adeziuni subiective, conspiraţii perfide şi ipocrizii diavoleşti. Nu e nici o diferenţă între Putin şi Obama, între democraţiile occidentale şi fundamentalismele orientale, între invazia sovietică a Cehoslovaciei şi acţiunile NATO în fosta Iugoslavie. Doar că unii s-au distribuit singuri în rolul de „băieţi buni“, şi i-au distribuit pe ceilalţi în rolul de „băieţi răi“.  

Dusă la limită, o asemenea „ideologie“ ar trebui să eşueze în misticism: lumea e „căzută“, omul e rău, indiferent în ce tabără joacă, nu există decît soluţia unei melancolii universale şi a unei retrageri în nonacţiune. Să lăsăm problemele lumii în mîna lui Dumnezeu. Reversul politic al acestui mod de a gîndi este „neamestecul în treburile interne“. Să-şi vadă fiecare de treaba lui. Irakul cu Saddam Hussein, Iugoslavia cu Miloşevici, România cu Ceauşescu, Cambodgia cu Pol Pot. Sau dacă toţi ăştia nu ne plac şi găsim normal să vedem trupe străine invadîndu-le ţările „ca să facă ordine“, atunci să nu mai bombănim dacă şi ruşii, la rîndul lor, năvălesc peste Cehoslovacia, Georgia şi Ucraina. Ori toţi să murim, ori toţi să trăim!

Cu această logică, pînă şi votul „aşa-zis“ democratic ar trebui suspendat. Fură guvernanţii? Fură! Dar fură şi opoziţia! Promisiuni mincinoase fac toţi, dubioase înţelegeri transpartinice fac toţi, gafe şi demagogie găseşti în toate părţile. „Obiectiv“ vorbind, toţi sînt defecţi. Şi orice vot e, prin definiţie, părtinitor. Aşa că să stăm, relativist, acasă. În rest, fie ce-o fi! 

Foto: S. Giurgeanu


13 comentarii 15950 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 559, 30 octombrie - 5 noiembrie 2014

Relativitate si etica

Nu cumva etica este cea care poate tine acest relativim sub control?

Piata Universitatii1990 - Miscarea Monica Macovei!

Piata Universitatii1990 - Miscarea M.Macovei! Miscarea oamenilor cinstiti, responsabili, infiintata de Monica Macovei se defineste, si prin rezultatele cifrice ale alegerilor de ieri, a fi 'o soa, cvasi-identica (o clona) a Pietei Univversitatii - 1990). Atunci a invins 'Spiritul oamenilor cinsti', al luptatorilor pentru democratizarea tarii, pentru inlaturarea de la putere a neo-comunistilor lui Iliescu'. Aparent, atunci au invins rezultatele cifrice ale alegerilor, cifre dirijate strict de neo-comunisti. Aparent, fiindca, in esenta, spiritul Pietii Universitatii a ramas viu, a intretinut flacara luptei de eliberare a tarii. Acel spirit s-a transferat in 'Miscarea Macovei'. Acest spirit a invins ieri. Este viu, viguros, extrem de puternic, de prolific, va creste rapid, va limpezi mintea si sufletele majoritatii romanilor, va genera o noua Romanie. Spiritul Pietii Universitatii a invins (reinviat) si  prin 'nasterea' DNA- infiintat de Monica Macovei.
 'Spiritul DNA' este parte a 'spiritului Pietii Universitatii'!

breaz si obiectiv

Inainte de 89 era inacceptabil, dar nici cu coruptia post revolutionara nu mi-e rusine.

Adevarul

Nu mai cautati adevarul! Adevarul e in vin!

teama de partizanat

Cred ca in mediile la se refera articolul (deoarece in altele mai putin sofisticate oamenii simpli n-au nicio ezitare in a-si exprima preferintele pe fata si fara ocolisuri) aceste comportamente au totusi niste cauze obiective:

1) Teama de partizanat. In ultima vreme am vazut cu totii la ce atacuri/represalii te poate expune sustinerea publica a unui anumit partid/politician. Asa ca persoanele care doresc sa evite balacareala mediatizata si atacurile la persoana din partea taberei adverse prefera sa se ascunda in spatele relativismului si sa incerce sa para neutre/neangajate (chiar daca in forul lor intim au propriile convingeri/preferinte). Este adevarat ca asta nu te scuteste intotdeauna de atacuri, fundamentalistii fiecarei tabere considerand ca oricine nu este cu ei este impotriva lor. In acest sens puteti vedea cum a ajuns dl. Mircea Toma "tradator" in ochii d-lui. Andrei Cornea doar pentru ca a refuzat sa se implice in razboiul mediatic dintre doua posturi de televiziune. Iar unele comentarii suburbane la articol au aratat ca patima partizana poate transforma chiar si o publicatie de nivelul revistei "22" in scena unui linsaj mediatic. Partea amuzanta este ca dl. Cornea a provocat (intentionat sau nu) exact comportamentul pe care pretindea ca il condamna la jurnalistii Antenei 3 (atacul la persoana adversarului dus pana la invectiva si calomnie).

2)   Abundenta si accesibilitatea informatiilor contradictorii despre persoanele publice ii poate determina pe cei pentru care obiectivitatea reprezinta o valoare importanta sa se abtina de la sustinerea sau blamarea unui astfel de personaj. De altfel de la Maica Tereza incoace nu cred ca mai exista vreun personaj pozitiv necontroversat iar de cele negative ce sa mai vorbim: Hitler, Stalin, Ceausescu au toti fan(atic)ii sau macar nostalgicii lor. 

3) La noi majoritatea alegatorilor maturi au ales cel putin o data canditatul castigator la o functie publica (fie el presedinte, primar sau parlamentar) si au avut parte de o dezamagire pe masura increderii/sperantei investite. Asa ca dupa ce te-ai ars de mai multe ori cred ca un comportament mai rezervat (nu si blazarea insa!) este semn de intelepciune. Evident, asta nu inseamna sa ne auto-suspendam prin neexercitare dreptul de a alege (fie si cu mai putin entuziasm decat la precedentele alegeri). Asadar, nu ii tentati cu un buletin alb pe cei care vor sa fraudeze alegerile. Mergeti la vot si pariati pe cel/cea care credeti ca va putea deveni pana la sfarsitul mandatului cel mai bun presedinte dintre cei care candideaza!  

Cel mai bun articol pe care l-am citit anul acesta....pe departe

Este irelevant faptul ca nu sunt un fan al Dvs., acest articol este excelent, clar, simplu, la obiect si aplicabil in orice faci de-a lungul vietii. Relativismul pe care il descrieti inseamna de fapt moartea spiritului, cand nu mai esti capabil sa discerni sensul pe care vrei sa-l dai vietii tale, ajungi spiritual comparabil cu o piesa de mobilier. Si un scaun e capabil sa constate efectele mediului inconjurator asupra lui insa e incapabil de pasiune si directie....pentru ca e mort.

economic vorbind...

..., e mai ieftin relativismul neangajat și neangajant decît orice altă atitudine. Ergo inflație . Adaug eu :e și ”vacarm relativist” și ”liniște obiectivistă” . Dar, obiectiv vorbind, adevărul e că se fură.

A! Superb.

Bun venit la „Dilema”. Iată un debut foarte promiţător.

(Numai la paragraful despre „dreptate”:) E o oarecare confuzie în ce scrie d-l Pleșu, lipsesc vigule si poate ar trebui si niste ghilimele. E nevoie de un pic de geometrie (desi lucrurile sunt lichide). Daca limitam domeniul la cel orizontal, pe care dl Plesu il sugerează, un lucru sare-n ochi: nimic nu te face mai legitim decât contrariul tău. Aţi văzut ceva mai legitim decat fiara care urăşte ingerul (si viceversa)? Obama n-ar fi legitim făra Putin in coastă, Stalin fără Hitler...şamd. Comunismul a devenit legitim prin opozitia la fascism. Ponta chiar, odiosul Ponta- își extrage legitimitatea din odiosul Băsescu (e ceva ce chiar dl. Pleșu deplângea). Legitimitatea ta nu e bazată în tine - ci in opusul tau. Contrariile sunt reciproc legitime. Cine e singur, absolut singur, nu e legitim. Iar legitimitatea ESTE intr-adevar, relativa la celalat termen al cuplului. (Poate fi legitim cine e unic, dar această legitimitate pare să fie „verticală”. Nu despre ea vorbește AP).

Acuma, cum arata capetele fixe ale acestei co-legitimitați orizontale? Cum arata fiara si ingerul? Ambele sunt monstruoase, sunt excesive. In acel loc, chiar si „dreptatea până la capăt” a cuiva nu va mai fi „dreptate” ci abuz. Se poate, la o extremă aflându-se, sa fie vocea care striga-n pustie: are atât de multă dreptate încat nu ne mai privește pe noi, intermediarii, mediocrii, nici-nicii. Daca ne păstrăm bun-simțul și realismul, nu putem să pretindem că o avem. Ar trebui chiar sa renunțăm la ideea de o avea- din simplă precauție. Ea (dreptatea pana la capăt) există...in ceruri. (Exista si surse care spun ca daca o ai pe aceasta n-o mai ai pe aceea).

Relativistul NU deține „definitia adevărului si binelui” (ce enormitate!)- el este primul care este constient de asta. Dar relativistul știe și că NIMENI nu le deține, niciun drac, niciun înger, niciun idol, niciun om. Nimic ce se află pe axa cuplurilor legitimante. Daca au (dreptate), au pentru ca exista si opinia contrară. Au dreptate impotriva a. (Aici ar interveni in nou legitimarea „verticala” dar am ieși din subiect). Relativistul e mai degraba sceptic.

Dusmanul omului se afla in sinea lui!

Dusmanul omului se afla in interiorul lui!
Care ar fi fost actiunile politice luate si sub influeta 'mirajului Elena', daca aceasta nu ar fi existat in viata lui politica?
Elena Udrea l-a servit cu credinta pe Traian Basescu, pentru a se servi pe sine!
Elena a fost o oportunista numai cand s-a maritat (la biserica si la primarie) cu 'borfasul' sau si cand s-a maritat politic cu Traian Basescu?
Caracterul ei extrem de puternic - ambitios - l-a franat pe marinar mult mai mult decat l-a ajutat?
I-a ajutat construirii unei imagini publice favorabile sau mai mult i-a intunecat-o?
Traian Basescu i-a transferat Elenei mult prea mult din puterea (autoritatea statala) lui?
Pe timpul mandatelor sale de presedinte, se poate sa se fi vorbit de 'obsesia Elena, de vraja Elena'?
Afisandu-se prea mult cu Elena, facand o reclama consistenta "calitatilor excelente" ale acesteia, si-a dat cu stangul in dreptul?
S-ar mai fi despartit atat de violent Traian Basescu de PDL, de membrii acestui partid, cu care si-a construit succesele politice remarcabile?
Ca presedinte 'jucator', Traian Basescu a facut lucruri de exceptie, a introdus multe reforme, cu sprijinul PDL, al Monicai Macovei, al lui Blaga si al celorlati din partid
Aceste succese i-au fost umbrite de relatia cu Elena?
In debandada pe care o instalase PSD in tara, a fost nevoie de un 'jucator' energic, eficient, intransigent, care a actionat ca si cum Romania ar fi fost 'republica prezidentiala'.
Ca 'jucator', Tr. Basescu a alunecat prea des in 'autoritarism', in 'abstractie' fata de recomandarile consilierilor, facandu-i pe acestia, practic, inutili. De aceea, cei mai valorosi dintre ei, pe care el ii alesese cu pricepere si onestitate, l-au parasit, unul dupa altul.
Educatia si experienta lui de excelent capitan de vas, functie in care lua singur, deplin responsabil, toate deciziile pe care tot 'echipajul' trebuia sa le execute, au marcat profund maniera lui de a fi presedintele tarii : si-a tratat colaboratorii ca pe un 'echipaj', nu ca pe o 'echipa' de personalitati!
Autoritarismul lui i-a indepartat si pe ziaristii care l-au sustinut eroic.

Ne-ati dat greu!

Incerc sa urmaresc firul ideilor si parca ceva lipseste...acea mura-n gura, cred. O sa merg din aproape in aproape ca sa nu ma ratacesc.

 

Spuneti ca piata ideilor – in Romania, acum inainte de alegeri - este infestata (pardon, invadata)de prea mult relativism pentru ca, probabil, lumea nu prea cunoaste diferenta intre obiectivism, subiectivism si relativism.

 

In general toata lumea bine intentionata si bine-educata spune ca parerea ei este obiectiva (sa zicem despre un candidat sau altul, ca sa limitam discutia si sa o aducem unde pasc oile noastre). Atit ca definitia obiectivitatii difera de la om la om asa cum, sint convinsa, va rezulta si din valul de comentarii pe care le va suscita acest articol. Definitia dumneavoastra mi se pare cit se poate de corecta: “Obiectivitatea înseamnă a lua notă, fără parti-pris, de realitate, a evalua toate datele oferite de inventarul faptelor şi a decide (adică a opta) pentru un verdict. Evident, nimeni nu e infailibil, iar realitatea nu e zugrăvită geometric, în alb-negru. ”

 

Asa e obiectivitatea. Dar...

Pentru a fi obiectiv un individ trebuie in primul rind sa considere “obiectivitatea” ca o valoare, o calitate superioara a modului in care isi formeaza si isi exprima o parere. Deci obiectivitatea trebuie sa fie un deziderat, o aspiratie spre o informatie cit mai exhaustiva intr-un domeniu si mai departe, spre o expresie cit mai precisa, “fara parti-pris” a parerii, opiniei, “verdictului” la care un individ a ajuns.

 

Ca sa considere obiectivitatea o calitate de dorit si in altceva decit in sport, individul nostru trebuie sa fie destul de sofisticat, as zice. Dau exemplul cu sportul pentru ca in competitii sportive obiectivitatea este regula jocului. Fair-play-ul este cel care face ca rezultatul competitiei sa fie corect, adevarat si sa conteze pentru invingator si pentru opinia publica ca o marca obiectiva a calitatii. Si asta se intimpla pentru ca membrii echipelor participante la o intrecere se conduc dupa aceleasi reguli care, da, sint “obiective”. Dar asta se intimpla, cred, numai in sport si in jocuri unde regulile sint stabilite si urmate de toti participantii. In rest, este mai greu sa fii obiectiv. Nu vreau sa mentionez iar o anumita teza de doctorat pentru care regulile de punctuatie au trebuit sa fie suspendate in anul 2003, parca, asa incit citatele sa poata fi prezentate in mod amalgamat, de-a valma adica, impreuna cu textul personal. Conform acestui criteriu, din anul 2003 fix, aceea ramine o teza legitima de doctorat, iar doctorul, chiar si prins, devine cetatean cinstit.. (afurisita sint...citeodata ma intrec pe mine insami!) Dar sa nu ma duc prea departe si sa ma intorc la oi, adica la alegerile astea care ne ocupa visele si cosmarurile de atitea luni.

 

In politica nimic nu este si nu poate fi obiectiv. Si cum ar putea fi? Candidatii care concureaza pentru presedintie au in comun doar linia de sosire, in sensul ca toti aspira sa fie presedinti. Altfel, prea multe reguli comune relativ la felul cum sa ajunga acolo nu au candidatii. O conditie sine qua non totusi, dar asta nu e o regula, este ca toti candidatii sa se mentina in stare de libertate (spre deosebire de a fi in stare de arest) pina la data alegerilor. In rest, opinia publica nu este si nu poate fi obiectiva. Nu exista candidati perfecti sau buni in mod “obiectiv”. Exista doar parerea subiectiva a fiecarui alegator si nu vreau sa repet platitudini ca aceea ca sintem subiectivi pentru ca asta e natura noastra: sa vedem lucrurile, realitatea, prin prisma speciala, unica, a constiintei, inteligentei, bagajului de cunostinte si al complexului psihologic dupa care sintem alcatuiti. In cazul deciziei pe care o iei ca sa votezi pentru un candidat sau altul, nu ai cum sa nu iei partea cuiva (alta platitudine!)

 

Spuneti dumneavoastra, in continuarea definitiei obiectivitatii, ca “Evident, nimeni nu e infailibil, iar realitatea nu e zugrăvită geometric, în alb-negru”. Cu alte cuvinte, ale mele, obiectivitatea inseamna a lua nota fara parti-pris de realitate dar ...Dar realitatea, ea insasi, nu este prea clar definita, alba sau neagra sau conturata precis, caligrafic. Si nici noi, subiectii, nu reusim sa distingem intotdeauna fara greseala, adevarata fata a realitatii. Aici mi s-a parut ca se incurca itele. Dar nu rau.

 

Adica pentru consistenta lumii si a jocurilor, ceva, realitatea, ar trebui sa fie aceeasi pentru toti. Chiar si in politica. Zic “ar trebui”. Si aici intervin “criteriile si ierarhiile” salvatoare. Adica, oricit de greu ar fi sa discerni ceea ce este mai bun sau cel mai bun din acest peisaj divers colorat si greu de conturat - care este realitatea noastra acum, inainte de alegeri - totusi niste criterii obiective diferentiate calitativ – ierarhic, deci - se pot aplica si asta poate ca nu ar usura decizia alegatorului, dar ar informa-o si ar valida-o, zic eu, din cele ce am inteles din acest articol.

Cam atit am avut de spus.

 

... vă înşelaţi, stimate

... vă înşelaţi, stimate domnule Andrei. Obiectivitatea nu e legată de o decizie, cum afirmaţi dvs. Obiectivitatea este legată de o recunoaştere a situaţiilor şi faptelor, pe care încercăm să le localizăm în masa de situaţii şi fapte de la nivelul timpului/spaţiului oarecare. Unde, sigur, suntem condiţionaţi de informaţii, dar şi de înţelegerea afectivă pe care este necesar să o avem în evaluarea situaţiilor şi faptelor pe care ni le furnizează informaţiile. A evalua situaţii şi fapte doar prin prisma experienţei livreşti, înseamnă o mereu ducere în eroarea ce se produce în general, când diverse epoci sau personaje, sau situaţii şi evenimente istorice vin romanticizate.

De ce spun recunoaştere? Încerc să răspund. Cauză a faptului că X posedă mentalitatea y, plus că societatea în care trăieşte X impune, mai mult sau mai puţin discret, tuturor apartenenţilor la societatea dată, o anumită paletă de recunoaşteri ale unor valori, fără să conteze prea mult faptul că acele valori sunt sau nu sunt de considerat ca atare - recunoaşterea aşaziselor valori creştine, de exemplu - aceste chestiuni, aşadar, îi induc lui X o dependenţă în a evalua, astfel că X tinde să vadă situaţiile şi faptele oarecare, nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum vrea el să le vadă. Asta în cazurile fericite, în cazurile în care X nu este obligat să spună că vede laptele ca fiind negru.

Suntem deci condiţionaţi în primul rând de existenţa dorimţei de a recunoaşte aşa cum sunt ele, realităţile. Dacă îmi propun să aflu obiectiv în câtă măsură este de considerat important faptul că sunt român, de exemplu, eu trebuie întâi să vreau o ieşire din multitudinea de chipuri pe care mi le fac subiectiv, pe care le fac alţii, şi care se referă la faptul de a fi român. Astfel eu, cu sinceritatea generatoare de tristeţe şi dezamăgire, să recunosc realitatea că a fi român nu e de nicio importanţă, dimpotrivă, e un stigmat, o nefericire.

Aveţi, însă, dreptate când spuneţi că "obiectivitatea nu se poate dispensa de criterii". Ca să vă înşelaţi iarăşi, cu acel "şi de ierarhii". Pentru că articolul dvs. vizează, de fapt, politicul şi societatea aşazis românească a prezentului, a vorbi despre înţelesul ce revine din termenul ierarhie, ca şi lucru indispensabil a ceva, este foarte periculos. Criteriile în general taman că sunt marginalizate, eliminate, falsificate, substituite de existenţa şi exercitările ierarhiilor; conflictul lor cu realităţile şi criteriile în general, fiind cu atât mai dezastruos, cu cât ierarhiile vor fi mai multe şi mai mari la nivelul une societăţi.

Dvs. confundaţi, probabil, diversitatea, cu ierarhiile. Dacă diversitatea presupune, în funcţie de nivelul de civilizaţie, înclusiv segmente sociale în situaţii defavorizate, comparativ cu situaţiile altor segmente sociale - cursul firesc al societăţilor în general trebuind să fie nealternativ acela de eliminare a discrepanţelor acestea - ierarhiile în general sunt factorii activi care împiedică eliminarea discrepanţelor sociale, impunând stagnarea, opunându-se modernizării şi civilizării oamenilor.

Şi este vizibil cum în societatea aşazis românească, mulţimea şi înfricoşătoarele dimensiuni la care au ajuns ierarhiile, adică structurile mafiote, şi clasele parazitare, iată, au sălbăticit România într-un aşa hal, încât prea puţin mai contează că sunt alegeri, că vor fi aleşi unii sau alţii - obiectiv vorbind, adică recunoscând realităţile populaţiilor înrobite Statului Bucureşti, pentru aşazisul român din popor, pentru marea majoritate a cetăţenilor români, nu mai este absolut de nicio valoare faptul că are sau n-ar mai avea calitatea de alegător, faptul că există sau n-ar mai exista formaţiunea geo-politică distinctă numită România (dacă de mâine, de exemplu, teritoriul aşazisei Românii ar fi împărţit între Statele cutare şi cutare, neoiobagii aşazişi români n-ar avea nimic de pierdut).                              

Într-adevăr, "nimeni nu are dreptate până la capăt", dintre cei ce au privilegiu de a vorbi aşazişilor români; nu "pentru că nu există dreptate", ci dintr-un motiv foarte simplu, verificabil, dedus chiar şi numai din realitatea că oricine ar vorbi aşazişilor români, o poate face pentru că este un privilegiat. Şi nu e posibil să fie drept nici măcar până la jumătatea drumului, un privilegiat. Privilegiile şi privilegiaţii presupunând nealternativ parazitism, mafie, infracţiuni.

Legitimitatea în general e o convenţie. Indiferent de cum s-ar prezenta ea, dacă realitatea ne arată că la nivelul a cel puţin doi oameni, situaţiile şi faptele sunt de maniera că unul este asuprit de al doilea, convenţia considerată legitimitate în timpul/spaţiul oarecare, este invalidă şi privă de orice eficacitate. Cel asuprit are de la natură legitimitatea de a se revolta împotriva asupritorului. În egală măsură cum populaţiile asuprite de structurile mafiote, şi clasele parazitare pivotate de Statul Bucureşti, au toată legitimitatea de a se revolta pentru a instaura Democraţia Directă, şi Federalismul Comunităţilor. Această acţiune şi fiind ultima şansă prin care moldovenii, ardelenii, valahii, secuii şi restul de naţiuni, ar mai putea să aibă un bun viitor într-o ţară în sfârşit cu adevărat unită, indivizibilă, neatârnată, modernă... Până la un astfel de ideal irealizabil cauză a Forţei de Ocupaţie (cler, partidocraţie şi birocratocraţie, oameni aşazişi de cultură, din sport, din învăţământul aşazis superior, ONG-uri, mass-media etc., etc.) tot ce a fost, şi tot ce va mai fi să fie la amărâtele de populaţii despre care vorbim, nu e de considerat altfel decât Felonie.                         

de acord

Aveti cuvantul meu, domnule Plesu, ca toti votantii Monicai Macovei ar fi fost ai dumneavoastra daca ati fi candidat. 

Si nu numai!

Ar fi avut probabil mult mai multi votanti. Din nefericire pentru noi, domnia sa nu a candidat...

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Biblioteca Publică din New York

Te poți plimba în voie prin clădirea uriașă pentru a te convinge că Paradisul chiar e o bibliotecă. Mai mult decît atît, e un loc unde poți lucra sau studia, chiar dacă nu ai abonament. Te legitimezi, intri și poți petrece cîteva ore bune în compania cărților sau, pur și simplu, scriind în liniște. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● Nu departe de blocul meu, un băiat uşor zdrenţăros mi-a cerut bani în felul următor: „Daţi-mi şi mie ceva, că de două ore caut în gunoaie şi nu găsesc nimic“ (I. P.)

● Am primit un e-mail de la „Teneși Sport“ cu titlul „Elimină mirosurile neplăcute din frigider cu 1 leu“. Cine și-o fi ținînd „teneșii“ în frigider?! (C. Ș.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI