Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate în spaţiul anonim al vieţii private, sau al culturii de nişă. Despre dramă se vorbeşte mai curînd în cheie telenovelistică, despre suferinţă – în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită – în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de „manuale“ care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea „tehnicilor“ zen, yoga, sufi, reiki etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de „reţetar“, viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, pînă la indigestie, de scena publică. Pe scurt: nu e zi să nu fiu întrebat cu cine votez, ce cred despre X sau Y, cum apreciez cutare sau cutare situaţie, dar nimeni nu mă întreabă dacă sînt fericit. „Bine“, mi se va răspunde, „dar ar fi o indiscreţie“. Nu vorbeşti despre lucruri de genul ăsta la colţ de stradă, cu primul venit. Păi, tocmai asta spun: am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să „consumăm“, la lumina zilei, secrete de alcov „dezvăluite“ de tabloide, sau de „picante“ emisiuni de divertisment, dar sîntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre.

E adevărat că există şi reversul medaliei. Tema fericirii poate fi torpilată nu doar prin marginalizare, ci şi prin inflaţie. Scoasă monden la suprafaţă, îşi pierde adîncimile, proclamată şi căutată obsesiv – devine loc comun, vorbă goală, slogan facil. Întrebarea de la care ar trebui, poate, să pornim, nu e „cum să fim fericiţi?“, sau, şi mai rău, „ce e fericirea?“, ci „cît de legitimă este ideea că e musai să fim fericiţi?“. O bună lectură de demaraj ar fi, în acest caz, micul text al lui Leszek Kolakowski intitulat „Este Dumnezeu fericit?“. „Nu e!“ – sună răspunsul filozofului şi, în fond, al bunului-simţ. Cum să fie? Vede bine, mai bine ca oricine, cum arată creaţia Sa, vede bine cîte rele bîntuie prin lume, cîtă durere, cîtă nedreptate, cîtă dezordine. Cum poate fi Dumnezeu fericit, ştiind că sumedenie de suflete ard veşnic în focul iadului? (Între noi fie vorba, cum pot fi fericiţi cei ajunşi în rai, ştiind că atîţia semeni ai lor se zvîrcolesc în smoală?). Una peste alta, nefericirea este un atribut constitutiv al Instanţei Supreme, cîtă vreme lumea creată e „căzută“. Şi atunci, de unde pretenţia creaturii, a omului (păcătos) de a fi fericit? Adică de a se instala într-o stare de care nici Atotputernicul lui Făcător nu dispune.

Nu cumva pentru a fi „fericit“ – în limitele existenţei pămînteşti – trebuie să asumi normalitatea nefericirii, patosul insatisfacţiei cotidiene, orizontul îndepărtat şi cerul mohorît al lumescului? („Fericiţi cei ce plîng…“) Cu alte cuvinte, nu e mai înţelept şi mai igienic să observi că fericirea e altfel decît credem îndeobşte, altundeva decît în spaţiul „exigenţelor“ curente ale „proiectelor“ noastre de viaţă? Nu întîmplător, latinescul beatus („fericit“) a dat, în româneşte, „biet“. Fericirea omenească nu poate fi decît o biată fericire, omul nu poate fi decît un biet om. Pînă şi nefericirea lui nu e decît o biată nefericire.

Dacă mă întrebaţi, aşadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu şi parcă din ce în ce mai nefericit. Creştineşte, omeneşte nefericit. Fac mereu, ca apostolul, răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc. Fac rău celor pe care îi iubesc, mă confrunt clipă de clipă cu răul din mine, cu demisiile şi strîmbătăţile mele, cu limite inconturnabile şi speranţe utopice, cu eşecuri, iluzii şi rătăciri. Nu ştiu să-mi domin vîrsta şi şubrezelile, n-am vocaţia opţiunii radicale, n-am învăţat, în 60 de ani de viaţă, să-mi administrez singurătatea, deşi trăiesc, de mult, sub seducţia ei. În plus, am aerul că aş avea ceva de spus, că am soluţii. Mi se cere, adesea, un discurs edificator, pe care mă căznesc să-l asum, stingherit, trăgînd cu ochiul la ghiara imposturii. N-am decît o încurajare: un pasaj din prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni (7, 29-31). Se spune acolo că temporalitatea, adică mediul natural al vieţii noastre, nu (mai) îngăduie afecte şi împliniri stabile: trebuie să te bucuri ca şi cum nu te-ai bucura, să plîngi ca şi cum n-ai plînge, să ai ca şi cînd n-ai avea. Atît ni se permite (şi nu e puţin lucru): să fim fericiţi ca şi cum n-am fi, şi să fim nefericiţi ca şi cum am fi fericiţi. În acest „ca şi cum“ şi în acest „ca şi cum nu“ stă un început de aşezare sufletească, de calm interior. Mai mult nu se poate aştepta de la nimeni…