Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

O temă inactuală: fericirea

Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate în spaţiul anonim al vieţii private, sau al culturii de nişă. Despre dramă se vorbeşte mai curînd în cheie telenovelistică, despre suferinţă – în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită – în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de „manuale“ care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea „tehnicilor“ zen, yoga, sufi, reiki etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de „reţetar“, viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, pînă la indigestie, de scena publică. Pe scurt: nu e zi să nu fiu întrebat cu cine votez, ce cred despre X sau Y, cum apreciez cutare sau cutare situaţie, dar nimeni nu mă întreabă dacă sînt fericit. „Bine“, mi se va răspunde, „dar ar fi o indiscreţie“. Nu vorbeşti despre lucruri de genul ăsta la colţ de stradă, cu primul venit. Păi, tocmai asta spun: am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să „consumăm“, la lumina zilei, secrete de alcov „dezvăluite“ de tabloide, sau de „picante“ emisiuni de divertisment, dar sîntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre.

E adevărat că există şi reversul medaliei. Tema fericirii poate fi torpilată nu doar prin marginalizare, ci şi prin inflaţie. Scoasă monden la suprafaţă, îşi pierde adîncimile, proclamată şi căutată obsesiv – devine loc comun, vorbă goală, slogan facil. Întrebarea de la care ar trebui, poate, să pornim, nu e „cum să fim fericiţi?“, sau, şi mai rău, „ce e fericirea?“, ci „cît de legitimă este ideea că e musai să fim fericiţi?“. O bună lectură de demaraj ar fi, în acest caz, micul text al lui Leszek Kolakowski intitulat „Este Dumnezeu fericit?“. „Nu e!“ – sună răspunsul filozofului şi, în fond, al bunului-simţ. Cum să fie? Vede bine, mai bine ca oricine, cum arată creaţia Sa, vede bine cîte rele bîntuie prin lume, cîtă durere, cîtă nedreptate, cîtă dezordine. Cum poate fi Dumnezeu fericit, ştiind că sumedenie de suflete ard veşnic în focul iadului? (Între noi fie vorba, cum pot fi fericiţi cei ajunşi în rai, ştiind că atîţia semeni ai lor se zvîrcolesc în smoală?). Una peste alta, nefericirea este un atribut constitutiv al Instanţei Supreme, cîtă vreme lumea creată e „căzută“. Şi atunci, de unde pretenţia creaturii, a omului (păcătos) de a fi fericit? Adică de a se instala într-o stare de care nici Atotputernicul lui Făcător nu dispune.

Nu cumva pentru a fi „fericit“ – în limitele existenţei pămînteşti – trebuie să asumi normalitatea nefericirii, patosul insatisfacţiei cotidiene, orizontul îndepărtat şi cerul mohorît al lumescului? („Fericiţi cei ce plîng…“) Cu alte cuvinte, nu e mai înţelept şi mai igienic să observi că fericirea e altfel decît credem îndeobşte, altundeva decît în spaţiul „exigenţelor“ curente ale „proiectelor“ noastre de viaţă? Nu întîmplător, latinescul beatus („fericit“) a dat, în româneşte, „biet“. Fericirea omenească nu poate fi decît o biată fericire, omul nu poate fi decît un biet om. Pînă şi nefericirea lui nu e decît o biată nefericire.

Dacă mă întrebaţi, aşadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu şi parcă din ce în ce mai nefericit. Creştineşte, omeneşte nefericit. Fac mereu, ca apostolul, răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc. Fac rău celor pe care îi iubesc, mă confrunt clipă de clipă cu răul din mine, cu demisiile şi strîmbătăţile mele, cu limite inconturnabile şi speranţe utopice, cu eşecuri, iluzii şi rătăciri. Nu ştiu să-mi domin vîrsta şi şubrezelile, n-am vocaţia opţiunii radicale, n-am învăţat, în 60 de ani de viaţă, să-mi administrez singurătatea, deşi trăiesc, de mult, sub seducţia ei. În plus, am aerul că aş avea ceva de spus, că am soluţii. Mi se cere, adesea, un discurs edificator, pe care mă căznesc să-l asum, stingherit, trăgînd cu ochiul la ghiara imposturii. N-am decît o încurajare: un pasaj din prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni (7, 29-31). Se spune acolo că temporalitatea, adică mediul natural al vieţii noastre, nu (mai) îngăduie afecte şi împliniri stabile: trebuie să te bucuri ca şi cum nu te-ai bucura, să plîngi ca şi cum n-ai plînge, să ai ca şi cînd n-ai avea. Atît ni se permite (şi nu e puţin lucru): să fim fericiţi ca şi cum n-am fi, şi să fim nefericiţi ca şi cum am fi fericiţi. În acest „ca şi cum“ şi în acest „ca şi cum nu“ stă un început de aşezare sufletească, de calm interior. Mai mult nu se poate aştepta de la nimeni…


11 comentarii 21742 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 554, 25 septembrie - 1 octombrie 2014

Frumos, dar neinformat

Daca vrem sa stim daca Dumnezeu e fericit, nu un filosof trebuie intrebat, ci un teolog.

Filosoful e ca un scriitor de SF, nu e un inginer, nu e un fizician. Nu zic ca nu trebuie citit, dar trebuie aflat ce zice si cel ce este in domeniu: teologul.

"Nimic necurat nu va intra in Imparatia Cerurilor." zice Iisus. Iar ca sa nu existe nimic necurat ar insemna sa nu existe dreptul de liber arbitru sau ca toti sa fim foarte foarte intelepti... de fiecare om depinde sa fie in iad sau rai... de ce ar fi Dumnezeu nefericit...

sau ar putea da un raspuns mult mai bun.

 

O temă inactuală: fericirea

Precis, profund si frumos, pe un teren altminteri alunecos, incetosat pe care putini se incumeta a merge. Respect.

PS Presupun ca nu luati prea mult in seama circotasi de genul adrianrusu. Probabil ca au si ei un rost intr'o lume strimba ca asta in care traim.

 

....

Dom`le... cine face raul pe care nu-l voieste, inseamnă că i-o ia propria natură pe dinainte. Ar trebui sa se interzică răilor, să facă binele. Ar trebui să scrie pe buletin. (Cu toate că poza ar trebui să fie de-ajuns: Quasimodo „bun la suflet” e utopie pentru domnişoare). În orice caz, ce ARE d-l Plesu, fără niciun dubiu, este capacitatea de a-şi flata egoul chiar şi când se autoflagelează: „discurs..pe care...îl asum stingher” (trebuie citit „juisiv” - stighereala se vede altfel), „n-am vocaţia optiunii radicale” (ba da ! Tocmai că...). E ca şi cum, că tot suntem pe-acolo, sfântul Ştefan, străpuns de sageţi ar fi zis, „ahhh ce sfânt sunt, ce bun sunt, ce baiat fin, ce merituos !”. Meritul e chestia aceea care se pierde exact când iei cunoştinţă de el. Trebuie încă oarecare ingenuitate că să-l ai, pe bune (sau un nou angajament, împotriva altei imperfecţiunI). E duplicitatea care lipsea sfantului Pavel: era prefăcut, dar ca „procedeu tehnic”, nu prin natură. De nevoie, nu din inclinare. Foarte trist...Te intrebi cum ajunge un om la o astfel de alcătuire. Dar spun prostii: suntem in Bizanţ, pân`la urmă.

 

 

 

 

O temă inactuală: fericirea

Fericirea este o stare interioara iar daca dvs. ati pierdut-o inseamna ca ceva in mecanismul dvs. interior s-a stricat. Dar eu unul nu cred intr-o nefericire iremediabila, doar moartea este o stare iremediabila. Si mai cred ca un posibil raspuns il gasiti tot in epistola apostolului Pavel catre corintieni, la capitolul 13 unde spune ca doar trei lucruri conteaza in viata fiecarui om: credinta, speranta si iubirea. 

Cu respect,

catalin otelariu

Într-adevăr inactuală

M-ați fi făcut mai fericit cu acest frumos articol domnule Pleșu fără bigoteriile acelea desuete...

"Toate obstacolele ne par ca

"Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre: să ne răsfrângem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcţionează ca blocaj: şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sunt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti până la reflex şi transparenţă."

 

.......si asta facem incercam sa intelegem si slefuim pana la transparenta .

 în Jurnalul de la Tescani

Ce v-ar face fericit, domnule



Ce v-ar face fericit, domnule Andrei Plesu?

despre articol

"Dacă mă întrebaţi, aşadar, despre fericire, nu vă pot spune decît că sînt temeinic nefericit, mereu şi parcă din ce în ce mai nefericit. Creştineşte, omeneşte nefericit. Fac mereu, ca apostolul, răul pe care nu-l voiesc şi nu fac binele pe care îl voiesc. Fac rău celor pe care îi iubesc, mă confrunt clipă de clipă cu răul din mine, cu demisiile şi strîmbătăţile mele, cu limite inconturnabile şi speranţe utopice, cu eşecuri, iluzii şi rătăciri. Nu ştiu să-mi domin vîrsta şi şubrezelile, n-am vocaţia opţiunii radicale, n-am învăţat, în 60 de ani de viaţă, să-mi administrez singurătatea, deşi trăiesc, de mult, sub seducţia ei."

Un pasaj tulburator, in special venind de la dv., care va feriti atat de mult de patetisme. Va urez sa redeveniti optimist si sa va recapatati "aura" tonica!

...

sa traiesti ca si cum n-ai trai?!

...sa traiesti ca si cum n-ai

...sa traiesti ca si cum n-ai trai!

 

Interesant

Bine scris,cu sinceritate, despre o tema "inactuala" si cred ca tocmai  sinceritatea e punctul de pornire , e conditia sine qua non pentru a fi impacat cu tine insuti si a fi cat de cat fericit (adica cu partea de nefericire inclusa , asumata dar nebagata prea mult in seama ).

 

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Ana Maria SANDU

Vedere de la Praga

Vedere de la Praga

M-am reîntors săptămîna trecută pentru Tîrgul de carte, aflat la a 22-a ediție. Am găsit un oraș înțesat de turiști, unde berea curge în continuare în valuri, unde poți să stai pînă tîrziu la mese și auzi foarte rar vorbindu-se cehește. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● Întreb și eu, ca să mă aflu-n treabă: cum poate cineva (un nene cam bătrîior și destul de șters altminteri) să poarte pe cap o șapcă verde pe care scrie „Superfund“? (D. S.)

● Dintr-o reclamă am aflat că am puterea „sa emojionez“. Habar n-am ce înseamnă, dacă e de bine sau de rău, dar m-am bucurat precum Monsieur Jourdain care a tras concluzia că face proză de cînd se știe. (S. G.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI