1 octombrie 2012, Fundeni

În curînd, va apărea, la Editura Humanitas, o selecţie din corespondenţa lui Caragiale, alcătuită, cu ştiuta sa virtuozitate, de Dan C. Mihăilescu. Transcriu, în avanpremieră, două sfaturi ale dramaturgului către Mihalache Dragomirescu, într-o scrisoare trimisă în 1906, de la Berlin. Un prim sfat e legat de înclinaţia destinatarului de a intra în politică: „Eşti tînăr şi voinic şi curat: lasă pe contimpurani să-şi dea meciuri de nataţiune în mocirla putridă care se numeşte publicitatea actuală românească (…) tu rămîi pe mal“. Al doilea sfat e un îndemn spre cariera pedagogică: „…caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!“.

5 octombrie 2012, Bucureşti

Cînd văd crocodili, sînt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sînt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o „creaţie“ a bunului Dumnezeu? Ce motivaţii subtile, ce criterii „stilistice“, ce calcule ambientale pot îndreptăţi producerea unui asemenea monstru? Or, iată că o ştire exotică vine să-mi dinamiteze idiosincrasia. Un pescar din Costa Rica, pe nume Chito, găseşte un crocodil rănit la un ochi de glonţul unui vînător. I se face milă, îl îngrijeşte vreme de o jumătate de an cu tot soiul de medicamente, după care vrea să-l ducă înapoi, în mediul său de obîrşie. Crocodilul însă refuză. Se întoarce la salvatorul său şi rămîne alături de el. Cei doi se împrietenesc, se joacă împreună, convieţuiesc tandru de-a lungul a douăzeci de ani, pînă la moartea crocodilului, care, între timp, capătă un nume (Pocho) şi devine un membru răzgîiat al comunităţii gazdă. Carevasăzică, reptila are suflet. „Lacrimile“ de crocodil sînt adevărate! Hidoşenia are un „ce“ uman, o latenţă de afectivitate, care transformă ambalajul nefast în mister. Din acest moment înainte, întrebat dacă viaţa este sau nu frumoasă, voi şti ce să răspund: nu ştiu dacă e frumoasă, dar e plină de surprize şi de un fermecător mister. E frumoasă ca un crocodil îndrăgostit…

7 octombrie 2012, Bucureşti

Unul din cele mai amuzante spectacole obşteşti din ultima vreme (şi, slavă Domnului, nu ducem lipsă de spectacole) este furia presei faţă de tăcerea lui Traian Băsescu. Învăţaţi să aibă marfă abundentă de comentat, să monteze ample reprezentaţii „analitice“, să-l prindă cu ocaua mică, cu gura mare, cu „aroganţe“ neconstituţionale şi „vorbe grele“, o sumedenie de gazetari autohtoni au intrat în sevraj. Fac eforturi supraomeneşti, nu lipsite de un anumit haz involuntar, să ciupească fie şi un crîmpei de frază, un gest cît de mărunt, sau măcar o împrejurare cît de cît publică: nunta fetei sau o sărbătoare marinărească la Constanţa. Cînd şi asemenea chilipiruri sînt epuizate, combatanţilor nu le rămîne decît să trăiască din amintiri: Referendumul, Parchetul, Angela Merkel etc. Se caută febril subiecte noi, se mai pune la cale cîte o bătută pe loc cu Crin Antonescu, se mai improvizează cîte ceva pe tema Oltchim, dar voioşia spumoasă de altădată pare pe veci pierdută. Încet-încet, va trebui să facem gazetărie şi fără piperul de la Cotroceni, va trebui să regăsim gustul (anost) al „normalităţii“.

Pe de altă parte, nu mă pot abţine să constat că noul tip de comportament al preşedintelui, mult mai adecvat funcţiei, şi mai înţelept, ar fi fost o strategie infinit mai productivă – dacă ar fi fost adoptat de la bun început – decît promptitudinea „jucătoare“ a anilor trecuţi, decît euforia zgîndăritoare a primului mandat. N-am fi ajuns unde sîntem dacă „primul“ Băsescu ar fi semănat mai mult cu cel de acum şi dacă stilul său (depăşit între timp) n-ar fi avut, pe scena politică, atîţia imitatori fără vocaţie…

8 octombrie 2012, Bucureşti

Din notele zilnice ale lui Camil Petrescu: „Nu mai am nici o perspectivă. Într-o ţară în care oamenii sînt conduşi de capriciul bestialităţii lor, nu poţi spera nimic“ (28 iunie 1931).