Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

A fi contra

Cînd vrei să lauzi ceva, sau pe cineva, nu e obligatoriu să ai competenţa a ceea ce lauzi. Lauda porneşte ori din entuziasm sincer (chiar dacă inadecvat), ori dintr-un mărunt calcul de conjunctură. Ea stă, cu alte cuvinte, sub semnul opiniei (private şi libere), dar, ca atare, nu face rău nimănui (cu excepţia, poate, a celui lăudat, chiar cînd e lăudat pe merit). Dacă însă, pentru a lăuda, nu ai nevoie, neapărat, de cunoaşterea de fond a „obiectului“ lăudat (căci, între altele, lauda nu se susţine, în mod necesar, prin „argumente“), pentru a combate trebuie să ştii foarte bine ceea ce combaţi. Lăudătorul unei persoane – sau susţinătorul unei cauze – poate fi inocent. Naiv, surescitat, abuziv (sau abuzat) emoţional, interesat (în cel mai rău caz), dar, de regulă, candid. Nu funcţionează pe bază de expertiză, ci pe bază de impuls, de spontaneitate afectivă,  de „dilatatio animi“. E o specie de exaltare, de „însufleţire“, de uitare de sine în beneficiul unei „valori“ (autentice sau doar aparente) din afara ta. 
 

Spiritul critic e, dimpotrivă, expresia unei pregnante conştiinţe de sine. Eul critic este autoritar, sigur de el însuşi, bucuros să se diferenţieze de ceea ce critică, prin deriziune, asprime brutală sau vervă demolatoare. Lăudătorul vorbeşte despre altul. Contestatarul vorbeşte, preponderent, despre sine. Dar ca să-ţi impui autoritatea, trebuie să o ai. Nu vorbesc de autoritatea, mai mult sau mai puţin întîmplătoare, a vreunei funcţii sau a unei anumite notorietăţi publice, ci de autoritatea pe care nu o poate da decît cunoaşterea temeinică a subiectului de care te ocupi. Dacă vrei să dai de pămînt, în mod aplicat, consistent şi convingător, cu matematicienii, sau cu arhitecţii, sau cu scriitorimea, e musai să ştii ceva matematică, ceva arhitectură, ceva literatură. Altfel, pendulezi între tupeu ignar, agresivitate de paradă şi bombăneală ridicolă. 
 
Toată această introducere, ca să ajung la mereu înteţita dezbatere despre orele de religie şi despre religie în general. Mi-am spus, în mai multe rînduri, punctul de vedere. Cred că a accepta religia ca materie de învăţămînt este cu totul legitim. şi binefăcător. Fie şi numai pentru că – vorba unui personaj din Lahes-ul lui Platon – „despre orice învăţătură ar fi vorba, este foarte greu de spus că nu trebuie să ţi-o însuşeşti; s-ar zice că e bine să le ştii pe toate“. Dar, cînd e vorba de o materie amplă şi subtilă, e foarte important cine îşi asumă răspunderea predării ei. Iar aici, am nesfîrşite obiecţiuni faţă de priceperea teologică şi pedagogică a profesorilor, faţă de manuale şi faţă de modul în care sînt concepute rostul şi strategia cursurilor.  
 
Pe de altă parte, sînt uimit să văd cu cît aplomb se pronunţă asupra subiectului (fie că e vorba despre includerea religiei în programa şcolară, fie că e vorba de religie pur şi simplu) inşi ale căror cunoştinţe în materie sînt cvasi-nule. E limpede că nu s-au ocupat niciodată serios de domeniul la care se referă şi că îşi asumă un rol pentru care nu au altă acoperire decît vanitatea proprie şi o stingheritoare suficienţă intelectuală. E, de pildă, cazul unui profesor (de filozofie!) de la un liceu buzoian. E destul să-l vezi şi să-l auzi cinci minute, ca să-ţi dai seama că nici un om cu mintea aşezată nu-l poate lua în serios. Avem de-a face cu un caz „clasic“ de decompensare psiho-socială: în luptă cu frustrările unei minicariere (nu vreau să mă gîndesc cum arată „lecţiile“ lui de filozofie…) şi ale unei „nedrepte“ marginalităţi  provinciale, omul s-a decis să-şi facă un mic monument public: s-a luat de popi şi de miniştri, a făcut valuri la Curtea Constituţională şi iată că a reuşit: a apărut în diferite studiouri de televiziune, a „combătut“ ţanţoş, şi-a alcătuit – de bine, de rău – un portret „de piaţă“. Amuzant e că discursul său are toate defectele pe care le reproşează „adversarilor“: volubilitate arogantă, ton mesianic, „eroism“ gata de „sacrificiu“, fanatism ireductibil (exprimat prin luciul tenebros al unei priviri aprige, dar mulţumite de sine). Pe scurt, ne confruntăm cu un fel de „mistic“ pe dos, cu un „fundamentalist“ de semn contrar, în luptă cu obscurantiştii, cu stricătorii de lege, cu instituţiile, cu „rămînerile în urmă“. Niciodată cu şubrezenia proprie, cu vădita sa incultură în tocmai teritoriul în care se agită fără complexe. Un haiduc solitar, devenit vedetă. Iancu Jianu de cartier! Fericit să se dea în stambă, să „rupă“, să răstoarne „orînduirea cea crudă şi nedreaptă“! Una peste alta, veleitarul „ilegalist“ are la activ, în sfîrşit, o ispravă! A dat lovitura! Buzăul şi patria îi sînt recunoscătoare! Îndrăznesc, totuşi, să spun că pînă şi „cauza“ lui (cu care nu sînt de acord) merita un avocat mai acătării… 
 
În ultima vreme, m-a tulburat şi o altă specie de inadecvare, apropo de competenţa necesară în chestiunea religiei. Tot felul de „liberi cugetători“ par a-şi fi descoperit, de curînd, talente de hermeneuţi. Răsfoiesc Evanghelia şi fac băşcălie. Sau „apără“ creştinismul de el însuşi. Singura lor armă e, în cel mai bun caz, un anumit „bun-simţism“ previzibil, oricînd pe placul ateismului militant. În prima mea tinereţe, circula prin patria noastră o carte tradusă din ruseşte cu titlul Biblia hazlie. Ceva de genul: „Auzi dumneata, cică Dumnezeu a făcut-o pe Eva dintr-o coastă! Haida de! Cum să faci un om dintr-un os?“. A coborî la un asemenea nivel e a comite marea imprudenţă de a ignora – cu un curaj sinucigaş – 2000 de ani de analiză de text şi comentariu expert (practicate de intelectuali prestigioşi, de la Sf. Augustin sau Origen pînă la Pascal, Heidegger şi Heisenberg), cu rezultatul că nu poţi depăşi stricta literalitate a unei cărţi, care se întîmplă să fie, pentru civilizaţia europeană, Cartea, o carte care e departe de a fi „la mintea cocoşului“, dacă te apleci asupra ei fără ţîfnă, fără voluptăţi polemice, fără histrionism scriitoricesc. Sigur, nimic nu e interzis. Poţi citi Upanişadele şi să te tăvăleşti de rîs sau de indignare. Dar e păcat! Rişti să ratezi o bună întîlnire cu un text mai mult decît venerabil. În materie spirituală şi, de altfel, în orice materie, atacul cere, cum spuneam, solide acumulări, multă răbdare şi o îndelung exersată pricepere. Altfel, dansezi zglobiu pe sîrmă. Fără plasă… 

11 comentarii 11515 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 581, 2-8 aprilie 2015

Dascălul, nu materia predată, sfințește educația

Deși am afirmat în textul precedent că nu doresc să discut despre partea cu predarea religiei în școli, simt nevoia să fac totuși un comentariu. Această nevoie are legătură și cu conștiința faptului că abordarea pur rațională (de ex. gândirea critică) este limitată prin însăși natura sa. Valorile umane nu pot fi fundamentate doar pe rațiune. Cu prilejul sărbătorilor de Paște am (re)luat cartea "Parabolele lui Iisus” de Andrei Pleșu și am citit câteva rânduri. Mi se pare foarte bine scrisă. Dacă prin predarea religiei în școli înțelegem genul de analize și discuții precum cele din această carte atunci cred că ora de religie este foarte binevenită. Ca elev mi-ar fi plăcut să am o astfel de materie predată de un astfel de profesor. De asemenea, mi-ar fi plăcut să studiez comparativ diferite religii dintr-o perspectivă filozofică. Dar mă întreb: câți profesori de religie sunt capabili de așa ceva? Putem fi de acord în principiu cu ora de religie și totodată în dezacord cu felul în care se susține practic aceasta? Să reținem deocamdată întrebarea și să analizăm un exemplu din alt domeniu.

Am urmărit recent o emisiune care avea ca invitat un eminent profesor de matematică. Am reținut trei calități esențiale pe care un bun profesor ar trebui să le aibă: o cultură vastă care trece dincolo de domeniul său de expertiză, plăcerea de a învăța toată viața respectiv o bună comunicare cu elevii/studenții. Educația fiind un domeniu al relațiilor interumane profesorul trebuie sa fie mai întâi un exemplu ca om și apoi ca expert pe un anumit domeniu. Pe scurt: omul, nu materia predată, sfințește locul! Oare câți profesori posedă toate cele trei calități esențiale amintite mai sus? Daca am descoperi că, de exemplu, 95% nu satisfac cerințele unui profesor bun ar rezulta de aici că trebuie să punem în discuție și utilitatea materiei respective? Ce este preferabil: un lucru făcut slab-mediocru sau să nu fie făcut deloc? Un lucru făcut prost poate avea efectul contrar, poate demotiva sau poate fi pur și simplu o pierdere de vreme. Pe de altă parte, puțin (sau prea mult care înseamnă de fapt tot puțin ca efect/impact) și prost este totuși mai mult decât nimic. Nu cred într-o teorie care să dea un răspuns general valabil la o astfel de întrebare (deși efectul introducerii/eliminării unei materii într-un anumit context s-ar putea analiza statistic). Cred că răspunsul diferă de la caz la caz, unde prin „caz” înțeleg orice combinație posibilă a celor trei elemente: materia predată, profesorul respectiv elevul.

Revenind la chestiunea materiei „religie”, aceasta, spre deosebire de matematică, mai introduce un aspect foarte sensibil: latura dogmatică. Pe de o parte orice om are nevoie să creadă (de exemplu: că lumea are un sens, că merită să cauți adevărul, ca oamenii trebuie să aibă drepturi egale, că există ființe supranaturale, etc.). Pe de altă parte, fundamentalismul (inutil să mai reamintim nenumăratele masacre care au avut și încă au loc în numele religiei) și dogma utilizată ca instrument de manipulare (vezi „Legenda Marelui Inchizitor”) sunt exemple clare de utilizare negativa a religiei. Se pare că atât Dumnezeu cât și diavolul își dispută dreptul asupra religiei. Nu cred că este posibilă o teorie a „religiei bune” ca materie în sine, independentă de om. Doar propriul discernământ poate înclina balanța într-o parte sau alta. Bun și rău este și faptul că, așa cum arată studiile despre psihologia poporului român (vezi C.R-Motru, D.Drăghicescu și mai recent D.David), mulți români tind să aibă o atitudine religioasă superficială, de fațadă – mai degrabă o formă de conformism social decât de simțire adâncă (un aspect pozitiv este, de exemplu, riscul mai scăzut de fundamentalism și atitudini religioase extremiste). Astfel, dacă ar trebui să trag o concluzie aș spune că, faptul că există materia „religie” în programa școlară este un lucru și bun și rău - depinde mai ales de calitatea umană a profesorului. Această constatare conduce la ideea că esențiale în educație sunt criteriile de selecție ale dascălilor și mai puțin ce materii se studiază (cu atât mai mult cu cât abordările inter și trans-disciplinare pun în discuție tocmai modul artificial în care sunt separate disciplinele cunoașterii).

Decât să ne întrebăm dacă religia își are locul în școli ar putea fi mai inteligent să ne întrebăm dacă sistemul actual este capabil să atragă cei mai buni dascăli sau din contră, tinde să îi îndepărteze.

M.C.

 

nu inteleg

Stimate domnule Plesu,

sper ca nu indraznesc prea mult daca va rog sa ma lamuriti cu o chestiune: inteleg ca sunteti in favoarea predarii religiei in scoala, dar in acelasi timp aveti "nesfîrşite obiecţiuni faţă de priceperea teologică şi pedagogică a profesorilor etc".

Bun, perfect. Ce nu inteleg eu este cum e posibil sa fiti pentru predarea religiei si sa fiti constient in acelasi timp ca in acest loc de pe lume in care traim (Romania) si in acest moment din timp (2015), studiul religiei in scoala ar avea efecte negative tocmai din pricina slabei calitati a celor care sunt chemati sa o predea.

Adica nu inteleg cum puteti separa predarea religiei de cei care o vor preda.

E ca si cum ati fi TEORETIC pentru predarea religiei, dar nu si PRACTIC.

Ori noi discutam la modul practic despre ce ar insemna si ce inseamna religia in scoala, nu la modul teoretic, pentru ca avem nevoie sa decidem, ca societate, ce facem cu materia numita religie ACUM, astazi, in concret, si nu in general vorbind.

Chiar nu inteleg aceasta bizara separare intre aceste 2 lucruri care mie imi par ca trebuie tratate la pachet.

Urmand aceeasi logica, am putea, de exemplu, sa spunem si ca ciocolata e buna pentru un diabetic, desi avem "nesfarsite obiectiuni" fata de capacitatea pancreasului acelui diabetic de a produce insulina si deci de a metaboliza corect zaharul din ciocolata.

Chiar nu inteleg, multumesc.

cu stima,

un cititor.

buna intrebare

 

Si eu as fi curios ce raspunde dl. Plesu la intrebarea asta:) caci imi pare o intrebare buna.

Dat fiind ca impartasesc atat optiunea pentru ora de religie cat si grija pentru calitatea predarii ei, intrebarea ta m-a provocat si pe mine la o mica introspectie. Sper sa nu fiu nepoliticos daca impartaesc aici raspunsul meu.

O sa fac o mica comparatie. Inca de la inceputul anilor 90 era clar ca Romania are o problema serioasa cu coruptia, de la vladica la opinca, de la judecator la politican si la alegator, lumea era partial corupta, si fiecare "se aranja" cumva cu lumea. Ar fi fost o intrebare indreptatita ce rost mai are sa lupti contra coruptiei? Dat fiind ca majoritatea e atinsa de microb, ce garantie era ca efortul anti-coruptie nu va fi corupt in sine de la inceput? Realitatea a fost ca efortul a fost corupt;  o multime de dulai mari ne spuneau in fata cum numai cateii se impiedica de gardurile legii in timp ce dulaii trec peste ele, judecatorii se intreceau in a nu face mare lucru, procurorii PNA pareau a se teme si de umbra lor, Panait se sinucidea, Luminita Sega era ajutat sa moara cu otrava si ancheta stabilea ca a murit de boala. Steagul anti-coruptiei era ridicat de Basescu cel care avea si el niste dosare dubioase, si care a pus-o ministru pe Macovei, cea care se remarcase prin apararea drepturilor omului violator de copii Gregorian Bivolaru. Pana in ziua de azi vedem cum seful procuraturii anti-mafia era corupt, impreuna cu seful agentiei de integritate si cu o multime trans-partinica de politicieni. 

Si totusi, a meritat sa lupti contra coruptiei. Intr-un fel de miracol lucrurile au inceput cumva sa mearga. De la asasinarea Luminitei Sega la arestarea Alinei Bica s-a parcurs un drum incredibil.

Cred ca un astfel de drum de miracol se intampla si in cazul predarii religiei. La urma urmei manualele de religie sunt acum definitiv mai bune decat in 2000; criticile citeaza din manuale si programe vechi de cel putin 8 ani, nu din cele de anul asta. O multime de preoti il citesc pe dl. Plesu ba il citesc (fara placere) si pe dl. Cristian Tudor Popescu, si invata si de la unul si de la altul. O multime de preoti studiaza in Vest si vad acolo cum e cu Biserica si societatea in conditii de libertate: vad asta si in Franta militant atee si in Irlanda catolica, si invata si de la unii si de la altii.

Si, cel mai important, preotii care predau religia invata de la copiii carora le predau si de la parintii lor. Si parintii si copiii invata de la preoti. 

E ca la ora de caligrafie: sigur ca la inceput scrisul e inestetic; scriind in continuare, fiind deopotriva atent la critica si la lauda, copilul ajunge sa scrie si frumos.

 

Mie unuia demersul d-lui Plesu imi apare perfect coerent: el vrea o ora de religie predata bine; optiunea pentru o expriuma direct, optiunea pentru predare buna o exprima atragand atentie asupra erorilor de predare.

 

 

o mica informatie

Poate unii forumisti s-ar putea folosi de urmatoarea informatie.

In practica EU avem toate situatiile imaginabile:

- fara religie in scolile publica

- religie in scolile publice dar nu predata confesional ci general

- religie in scolile publice predata confesional

In cazul in care religia e materie de studiu (predata confesional sau nu), ambele variante se gasesc in practica EU:

- default ora de religie, cerere daca nu vrei sa o faci (ca sa nu ne ambalam, e vorba de Germania)

- default fara ora de religie, cerere daca vrei sa o faci.

 

Asadar atat situatia de dinainte de ultima decizie a CCR cat si cea actuala sunt perfect legitime din punct de vedere democratic. Si la fel de "de bun simt". Orice decizie am lua, ca popor sau ca legiutor, e OK din punct de vedere al practicii democratice evoluate.

 

...

Gandiţi lucrurile pana la capat: in Germania, invatamantul religios este obligatoriu, selon l'article 7.3 de la Loi fondamentale qui stipule que : " L'instruction religieuse dans les écoles publiques est une discipline obligatoire " (http://eduscol.education.fr/cid46346/l-enseignement-des-faits-religieux%...).

Prin urmare, daca e obligaţie, e par default (in Germania). Este opţiune doar ”împotriva”.

La noi, opţiunea era aceeasi: doar ”impotriva”. Adica religia era tot par default - dar NU pentru ca ar fi fost obligatorie, (era opţionala; L84/1995) - ca in Germania - ci din nebagare de seama si iuţeala de mână.

 

 

Gușa și căpușa

....A trebuit sa ma uit pe Google ca sa-mi aduc aminte cine e Iancu Jianu. Il confundam un pic cu Tudor Vladimirescu, despre care mai ştiu că era pe moneda de 100 de lei. Sau poate cu Vasile Alecsandri... nu conteaza, dar alte vremuri.

Arhetipul în curs este Zorro: „Zorro a sosit, în negru îmbracat, frumosul Zorro, marele Zorro - justiţiarul mascat”. (In fr. de Henri Salvador, prezentamente mort). Omul nostru din Buzău este Zorro. Şi, dacă te uiţi, nici măcar nu poate fi banuit ca ar avea sinea groasă: a atacat problema dinpre cote-ul tehnic, anume că ar fi neconstituţional ca elevii sa nu participe la ora de religie, doar cerând-o cer in scris. (Ar fi însemnat ca situaţia par default este sa participe). Ar fi putut să o ingroape în „filosofie”, care la domnia sa, pare sa fie si insipidă şi irelevanta, dar a avut eleganta sa nu o facă. Are şi o forma juvenila de ateism, care se va vindeca poate cu vârsta, dar care este mult mai puţin iritant decât diletatismul savant al intelectualilor in vigoare. Este adica mai uşor de suportat decat dl Liiceanu zicand ca constiinta se naşte in Vechiul Testament, (NU se naşte- deloc!) sau decat dl. Pleşu, că iubirea de aproapele este creştineasca (este doar un remnant iudaic). *(chei B &HRP). Acuma, într-adevăr, diletantismul domnilor folosofi e mai bine ambalat: are masă, are patină, se vede amplasamentul geografic si aplombul boului sacru. E diletantism cultivat, argumentat şi deci convingător (se presupune că şi salariile contează aici, domnii sunt platiţi ca sa nu înţeleagă: treaba bine facuta nu e pe gratis. In vreme ce profesorul de Buzău...).

Una peste alta, am putea să-i mulţumim d-lui Moise: a facut BINE jobul, păstrandu-se nesemnificativ şi uşor, ceea ce exclude de la bun inceput ipoteza sinei supradimensionate. Omul era, atat cat a putut fi vazut, mai degraba anxios, precipitat, usor logoreic, disipat si neconcludent. Nu ai cu ce să pui ipoteza eului invaziv.

Dar găselniţa care a clarificat lucrurile la Curtea Constituţională, face parte din specia bunei gândirii. E straniu să nu sesizezi sminteala vicleniei octuoase care inlocuieşte la ortodocşi bunul simt şi gândirea onestă, şi pe care o acceptăm fără analiză, si să te enerveze tocmai clarificarea lucrurilor (este adevărat, de catre un domn din Buzau.; te întrebi un pic cum poate cineva sa fie din Buzău. Poate, iată. Până unde merge erezia? )

Al doilea lucru (pentru ca aventura simpaticului domn Moise a fost primul) este silinţa de a plasa atacul critic la altitudinea -la profunzimea, mai degrabă- unde poate fi văzut ca viciu structural.

Dacă băgam de seama, ceea ce este «critic» este mai degrabă egoul, decât eul. Cine poarta o judecata asupra cuiva, o face de la altitudinea egoului său, şi se adreseaza îndeobşte, unui alt ego. Nu e vorba de constiinta de sine, ci de imagine de sine (diferenţa ar fi în poziţionarea punctului de privire: este interior in cazul conştiintei de sine şi exterior - pentru ambii beligeranţi - in cazul imaginii de sine. Imaginea este pentru uz extern, constiinta de sine, invers).

Lucrurile se petrec aproape la fel cu «autoritatea»: este autoritate cel care izbuteşte să clădeasca prin competenta (notorie, eventual) presupunerea că ar fi capabil să furnizeze altora material de construcţie de sine, să le fie intrucatva «autor». Fireste că, şi aici, ideea propriei autoritaţi este o metodă de gonflare a egoului, la care se face complice absenţa spiritului critic al victimelor. Dar nu «cunoasterea» dă autoritatea, ci capacitatea de a o împărtăşi şi de a o face utilă altuia. Competenţa maximă în branşa tangoului subacvatic, de pildă, nu conferă autoritate, pentru ca nu serveşte nimănui. Nu suntem întotdeauna conştienţi asupra sursei propriilor cărămizi constitutive, dar se va găsi intotdeauna o autoritate care să ştie, mai bine decat noi, că EA le-a pus la locul potrivit.

Lucrurile petrecandu-se la aceasta altitudine, - epidermica, nu trebuie sa mire pe nimeni ca ateismul si «religia» au devenit discipline sportive. Sunt, ca orice altă «cunoaştere» surse de supoziţii flatante despre sine. Cine «ştie» religie poate livra, în principiu, şarpante structurale pe care s-ar putea construi orice personalitate. In principiu, pentru că de fapt, construcţia de sine, la care autoritatea se pretinde coparticipanta, îsi are sursa în «eu» care nu face subiectul vreunei competenţe. Nu e nimeni, în afara de mine, autoritate, în interiorul meu*. Redusă la domeniul egoului, cunoaşterea religiei are, in spatiul public, exact aceleaşi drepturi ca ateismul. Sunt exterioritaţi in concurenţă. Despre asta vorbim. Nimic nu împiedică ateismul tinerist să facă tot atât zgomot ca religiozitatea răsuflată, mai ales că pot fi la fel de precare.

Este intr-adevăr, «musai» să ştii despre ce vorbeşti; dar, in cazul competenţelor religioase, e mai musai sa fii ceea ce ştii. Din acest punct de vedere doar credinciosul poate fi suspect de minciuna, de «viciu structural». Ateul, nu.

despre

L-am cautat si eu pe profesorul buzoian, nu stiam despre cine e vorba. Emil Moise il cheama. L-am urmarit vreo 30 de secunde pana a apucat sa spuna ca evolutionismul lui Darwin e mama stiintelor...

Liber-cugetatorul de care vorbiti e probabil CTP. Il citesc de multe ori cu placere, e un scriitor pursange, cu toate excesele lui de mahala. Dar exact asta a facut legat de Evanghelie. A luat Biblia ca pe-o carte de bucate si a inceput sa faca "misto" de diverse pasaje scoase la intamplare. Si spune niste prostii de un simt comun debil, inarmat cu un fel de obtuzitate pozitivista. O mai face si cu stilul lui de un sarcasm cam de bodega uneori. Nu cred ca trebuie musai sa fii betonat de comentarii atunci cand analizezi un pasaj din Biblie, dar cand abordezi o asemenea "carte" cu arbitrariul propriilor umori si cu o incapatanare autista nu poti decat sa te ingani pe tine insuti intr-un mod ridicol.

Felicitari pentru articol, va citesc in fiecare luni si vineri cu o placere imensa!

Prostia din spatele criticii

Subiectul articolului publicat de domnul Andrei Pleșu, ”A fi contra”, mi se pare incitant așa că vă rog să-mi permiteți să-mi dau cu părerea în mod critic și spontan. Cred că există o diferență fundamentală între a lăuda/critica pe cineva și a lăuda/critica ceva. În primul caz este vorba de a judeca o persoană – un gest destul de riscant. În ultimul caz este vorba de a judeca un fapt sau o idee – un lucru mult mai rezonabil. Paradoxal, mulți se pricep să judece persoane și foarte puțini sunt capabili să discute doar la nivel de idei. Dacă am fi ființe pur raționale, care analizează doar idei, atunci nu sunt convins că între laudă și critică ar trebui să facem mare diferență. Dar, din moment ce suntem ființe preponderent emoționale, critica este asociată cu agresiunea iar lauda cu încurajarea persoanei (ideea trece adesea neobservată). Rezultă că, în practică, este mult mai riscant să criticăm pentru că lezăm stima de sine a persoanei. În acest context, sunt de acord că a critica ar trebui să implice o mult mai mare responsabilitate. Excepție face cazul omului înțelept pe care, teoretic, critica nu îl atinge semnificativ la nivel emoțional. De altfel, cine vorbește despre tine vorbește despre el (cum bine spunea Osho) iar o critică nedreaptă este în fond o laudă ascunsă (cum bine spunea N.Taleb).

În legătură cu autoritatea și cunoașterea temeinică, din păcate funcționează binecunoscutul efect Dunning–Kruger: ignorantul suferă de o superioritate iluzorie iar cel foarte competent tinde să se îndoiască de sine și să creadă că ceea ce el face cu ușurință poate să facă și altul. Fiecare cu limitarea lui. De aici rezultă că cei mai vocali și lipsiți de dileme ar trebui să fie tocmai cei mai ignoranți. Poate un înțelept (de exemplu domnul Pleșu prin articolul său) să schimbe lucrurile dacă pune în discuție problema? Greu de crezut. O întrebare mai bună este dacă societatea posedă mecanismele necesare pentru a acorda locul cuvenit ignorantului vocal. Dacă acesta ajunge mare politician sau lider de opinie atunci avem într-adevăr o problemă gravă. Dar ce altceva înseamnă rating-ul mare al unor emisiuni televizate în care abundă ignoranții vocali decât tocmai eșecul societății în fața asaltului prostiei sigure de sine? De ce tindem să dăm crezare politicienilor guralivi și agresivi? Mă tem că problema e prea complicată pentru a fi discutată aici dar merită meditat asupra ei.

Dacă până în acest punct am fost mai degrabă de acord cu domnul Pleșu, următorul paragraf îmi ridică serioase semne de întrebare: ”Spiritul critic e, dimpotrivă, expresia unei pregnante conştiinţe de sine. Eul critic este autoritar, sigur de el însuşi, bucuros să se diferenţieze de ceea ce critică, prin deriziune, asprime brutală sau vervă demolatoare”. Spiritul critic este descris aici ca fiind ceva ce implică puternic și partea emoțională: ”bucurie”, ”asprime”, ”vervă demolatoare”. Ca să știm despre ce vorbim este foarte important să definim clar termenii. Astfel, dacă ne uităm în DEX găsim: ”a critica - a dezvălui lipsurile, greșelile, defectele unor persoane, ale unei opere, ale unor stări de lucruri (arătând cauzele și indicând mijloacele de îndreptare); a aprecia valoare etica, artistică etc. a unei opere; a arăta cu răutate (sau cu exagerare) părțile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane”. Din nou regăsim elemente care țin de partea emoțională. Ideile faptele și persoanele sunt tratate de-a valma. Din contră, la K.R.Popper găsim cu totul altceva: “secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic; este independenţa de gândire. Iar aceasta duce la dificultăţi ce se dovedesc insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul autoritar va selecta în general pe cei care se supun, care cred, care receptează influenţa sa. Dar făcând aşa el va selecta în mod sigur mediocrităţi, pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se îndoiesc”. Tot Popper mai introduce și termenul de ”raționalism critic” care presupune o atitudine de tipul: “eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr”. Despre care ”spirit critic” vorbim atunci? Oare nu e cam mult să numim ”spirit” ceva ce este în fond o formă a prostiei: critica distructivă adresată persoanei? Poate doar dacă vorbim despre ”spiritul” ignorantului.

În fine, acest articol îmi oferă un bun pretext pentru a sublinia încă odată diferența radicală dintre gândirea critică (despre care am scris cu alte ocazii) și critica ca atac la persoană (îmi pare rău dar nu o pot numi ”spirit critic”) care este în opinia mea o manifestare a prostiei în perfect acord cu efectul Dunning–Kruger amintit anterior. Nu voi comenta restul articolului deoarece chestiunea predării religiei în școli mă cam depășește. Dar sper ca într-o zi, în loc de oportunitatea orei de religie să discutăm despre necesitatea orei de dezvoltare a gândirii critice și creative înțelese în sensul lor constructiv, adică legate mai degrabă de rațiune și idei decât de persoane și ego-uri. Ar putea fi un mod de a ne mai distanța puțin de auto-suficienta ignoranță.

Marcel Cremene, Cluj-Napoca

 

Lahes-ul lui Platon

Imediat dupa caderea regimului lui Ceausescu, Andrei Plesu a fost unul dintre eroii mei ... intelectuali :)

Dupa ce m-am mutat in SUA in 1994, contactul meu cu opera lui Plesu a fost sporadic ... poate un articol din doi in doi ani. Recent, am inceput sa il citesc din nou - cand prietenii mei de pe Facebook puneau link-uri la articolele lui.

Cred ca fiecare dintre noi a fost in situatia in care o persoana pe care o admiram sau o iubim se pune intr-o situatie jenanta care te face sa te simti incomfortabil ... pe de-o parte ti-e mila de ea, pe de alta parte te intrebi ce i s-a intamplat de a luat-o razna in halul acela. Andrei Plesu a ajuns sa scrie pentru sine insusi ... si tot nu intelege de ce a ramas fara admiratori :)

De exemplu, in articolul de mai sus, Andrei scrie, citandu-l pe Platon (desi putea sa ma citeze pe mine sau pe baba Leana din Pogoratii De Sus ... ca orice individ cu cel putin un neuron in stare de functionare ar fi de acord cu) „despre orice învăţătură ar fi vorba, este foarte greu de spus că nu trebuie să ţi-o însuşeşti; s-ar zice că e bine să le ştii pe toate“.

Foarte adanc! Din pacate discutia este despre ora de religie in SCOLILE PUBLICE. Daca e sa ne luam dupa Plesu, ar trebui sa avem si ore de comunicare cu animalele, ayurveda, numerologie, cosmologie, dansuri populare, yoga, iluzionism, prepararea salamurilor uscate si, de ce nu, cum sa te stergi corect dupa ce folosesti WC-ul.

Are dreptate, omul cat traieste invata ... dar scolile publice trebuie sa taie din lista interminabila a subiectelor care ar putea fi de interes pentru o fiinta umana si sa predea materiile care sunt esentiale pentru elevii de azi, cetatenii de maine ai Romaniei. Oricine poate sa explice cu usurinta de ce este important ca elevii sa invete matematica, fizica, limba si literatura romana, biologie, chimie, anatomie, istorie, geografie, o limba straina, filozofie/etica.

Andrei Plesu a devenit un adult inteligent fara 12 ani de religie in scoala, nu? Puscariile Romaniei sunt pline de crestini criminali si avem hoti si mincinosi care isi fac cruci si se miruiesc in parlament, in guvern, in primarii ... peste tot.
Exista si crestini cinstiti si iubitori ai aproapelui asa cum exista atei cinstiti si iubitori ai aproapelui. Si exista atei la fel de mincinosi si hoti ca si crestinii de care pomeneam mai sus. Cu alte cuvinte, religia nu este raspunsul la intrebarea "cum scoatem din copii adulti responsabili?" In cel mai bun caz poate fi una din multele cai prin care un copil ar putea fi educat ca sa devina o fiinta umana decenta.

Cand e vorba de ales intre multele cai prin care copiii pot fi invatati sa devina niste fiinte umane decente, exista metode mult mai eficiente si mai ancorate in realitatea de zi cu zi decat povestile despre draci cu coarne si arderea "pe viu" :)  in focurile Gheenei si despre caracterul imaginar din cer care este atotputernic si are un plan pentru fiecare dintre noi desi noi nu putem sa intelegem niciodata de ce ia hotarari pe care de obicei le asociem cu schizofrenici, bolnavi mintali si criminali pentru ca, nu-i asa, "intortocheate sunt caile domnului" (o explicatie la care ar rade si copiii de gradinita daca nu ar fi violati psihic cu amenintarea ca daca iau numele domnului in ras vor fi prajiti la  foc marunt in iad ... pe vecie.

Istoria, filozofia, etica sunt materii care pot obtine usor rezultate cel putin la fel de bune ca religia si fara bagajul de aiureli mistice cu care sunt prostiti elevii la ora actuala la orele de religie.

De notat ca Plesu insusi scrie cu mana lui: "am nesfîrşite obiecţiuni faţă de priceperea teologică şi pedagogică a profesorilor, faţă de manuale şi faţă de modul în care sînt concepute rostul şi strategia cursurilor" de religie.

Da, "nesfarsite" este cuvantul potrivit. Ceea ce se petrece azi in scolile publice cand vine vorba de religie este o ... mizerie (ca sa nu-l citez pe Platon ci sa imi exprim exact sentimentul :))

Parintii Romaniei au 7 ani ca sa isi invete odraslele cei ... 7 ani de-acasa. Si din clasa a 1-a pana in clasa a 12-a au 24 de ore sambata, 24 de ore duminica, si cam 14 ore in fiecare zi lucratoare (total aproximativ 120 ore IN FIECARE SAPTAMANA, timp de 12 ani - am mentionat vacantele?) in care pot sa-si indoctrineze odraslele cu orice prostii in care au decis ei sa creada. In plus, pot sa-si dea plozii la scolile de popi (dupa ce platesc mita/spaga de rigoare), pot sa se mute la biserica daca vor, pot sa-si puna icoane acasa in baie, in beci, in camara, pe tavan si pe podele.

Din moment ce eu cred intr-o galeata intoarsa cu fundu-n sus pe care o tin in mijlocul sufrageriei si pot sa intru in contact cu spiritul ei doar dupa o ora de masaj la spate si la talpi, ma gandesc sa dau in judecata statul roman ca sa angajeze cu salarii intregi niste maseuze la scoala pe care o frecventeaza copiii mei in asa fel incat copiii ortodocsi sa nu fie avantajati de catre stat cand angajeaza "profesori" de religie. Este doar un exemplu care ilustreaza prostia care a dus la introducerea oreleor de religie in scolile publice, pe banii publici.

Un trimestru in clasa a 12-a de Istoria Comparata a Religiilor este arhisuficient pentru a le demonstra elevilor ca aiurelile mistice ortodoxe sunt la fel de "adevarate" ca aiurelile celorlalte sute sau mii de religii care au existat si au disparut deja sau mai exista dar sunt pe cale de disparitie (africanii antici care se rugau la statui de lemn cu organe sexuale exagerate, maianii, incasii, eschimosii, musulmanii, catolicii, etc)

Privind bisericile crestine (catolica, ortodoxa) cum EVOLUEAZA si se ADAPTEAZA noilor conditii nu pot sa nu ma gandesc ca Darwin ar zambi satisfacut daca ar putea sa le vada - si nu ma gandesc la trafaletele tovarasului Ciobotea haa haa haa :)

Nu exista absolut nici un motiv real pentru a risipi resursele materiale si financiare ale invatamantului public romanesc pe 12 ani de "ore de religie".

Toti romanii sunt (asa cum trebuie) liberi sa creada in orice - se cheama libertatea religioasa - atata vreme cat nu incalca libertatea celorlalti. Statul garanteaza libertatea religioasa pentru TOTI cetatenii, indiferent de aiurelile in care cred ei. In momentul in care statul PLATESTE din bani publici pentru "profesori" de religie care de fapt fac indoctrinare ortodoxa IN SCOLILE PUBLICE, nu mai vorbim de protectie - vorbim de promovarea a unor aiureli religioase si de ignorarea altor aiureli religioase (credinta mea in galeata rasturnata).

Religia este ceva foarte personal si foarte subiectiv. Trairile spirituale religioase pot fi influentate de zeci de factori: nivelul de educatie, starea economica, starea de oboseala a unui individ, presiunile sociale, povestile de groaza cu care, in copilarie, a fost traumatizat pe viata, lipsa medicamentelor necesare in anumite situatii, abuzarea pastilelor in alte situatii, cantitatea de alcool ingurgitata, si asa mai departe. Religia NU are ce cauta in scolile publice!

pro speculatii

Zilele trecute, la predica de duminica se vorbea despre libertate si se ajunge la libertatea de a fi (sau nu) religios. Argumentul, cu un caracter usor speculativ si sofistic, mi s-a parut convingator in situatia de fata. Pai ca sa hotarasti daca religia corespunde valorilor si aspiratiilor personale, intai e cazul s-o studiezi. Poate daca o studiezi, nu o sa mai aduci argumente stupide ca acelea pe care le enumerati.De pilda,in urma cu putin timp, un ziarist se declara deranjat de gestul lui Iisus de a o lasa pe Maria la usa, in timp ce el propovaduia unor (ne)cunoscuti. Hermeneutul in cauza cred ca e unul dintre cei despre care vorbiti.

Avem

...ateismul facil, e adevărat, dar avem si credinţa facilă, si filosofia simpatică, si specialişti drăguţi in TOATE branşele, teologia y compris. Avem, cu siguranţă, cea mai mare producţie de trasnăi autorizate pe cap de locuitor din Europa - nu avem nici macar nevoie de new-age. Este geniul nostru. În plus avem o tradiţie de 2000 de ani, timp în care am devenit doctori în iuţeală de mână (intelectuala, adică; altfel, nu prea). Şi intr-adevar, ne trebuie cunoştinţe solide, ca să avem pe să ne sedimentăm, să ne depunem, să ne impietrim. (la alte neamuri, contează râul dintre pietre. De pildă Nietzsche a scris despre Kant, si anume foarte bine. Deşi n-avea certificat, nu-l citise niciodată. Iar exemplele ar putea continua la nesfârşit).

 

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Ana Maria SANDU

Vedere de la Praga

Vedere de la Praga

M-am reîntors săptămîna trecută pentru Tîrgul de carte, aflat la a 22-a ediție. Am găsit un oraș înțesat de turiști, unde berea curge în continuare în valuri, unde poți să stai pînă tîrziu la mese și auzi foarte rar vorbindu-se cehește. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● Întreb și eu, ca să mă aflu-n treabă: cum poate cineva (un nene cam bătrîior și destul de șters altminteri) să poarte pe cap o șapcă verde pe care scrie „Superfund“? (D. S.)

● Dintr-o reclamă am aflat că am puterea „sa emojionez“. Habar n-am ce înseamnă, dacă e de bine sau de rău, dar m-am bucurat precum Monsieur Jourdain care a tras concluzia că face proză de cînd se știe. (S. G.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI