Aş vrea să-i pot convinge pe concetăţenii mei să nu lipsească de la apropiatele alegeri pentru Parlamentul European. Ştiu că, pentru mulţi, ele nu sînt importante. Importante sînt alegerile interne, cele care ne livrează conducătorii direcţi, soluţiile economice optime, şansele imediate de îmbunătăţire a vieţii. Europenele au, în ochii alegătorului istovit, mai curînd ceva „simbolic“, coregrafic, ceva care nu ne priveşte direct. E fals. Participarea la alegerile europene înseamnă, mai întîi, participarea la un proiect politic la care am aderat nu fără dificultăţi, pentru a ne situa convenabil în plan geopolitic. Depindem de UE din punct de vedere economic (investiţii, acces la finanţări şi cofinanţări), şi politic (aşa cum am mai spus, UE este singura forţă eficientă a „opoziţiei“ faţă de derapajele guvernelor autohtone). Apartenenţa la UE ţine de identitatea noastră tradiţională şi ne situează în afara unor zone de influenţă nefaste sau gri. A merge la vot nu este, în aceste condiţii, un gest de aliniere cuminte la o autoritate suprastatală, ci un mod de a asuma un rol comunitar, de a sluji interesul naţional, de a influenţa, în beneficiu propriu, politicile continentale.

Evident, pentru ca ponderea publică a acestor alegeri să fie garantată, este esenţial ca listele de candidaţi oferite de formaţiunile politice eligibile să fie nu doar credibile, ci, dacă se poate, atrăgătoare. Idealmente, un candidat dezirabil este un ins cu experienţă politică verificată, bine instruit în materie de practici comunitare, competent pe domeniul său la nivel european, vorbitor a cel puţin două limbi de circulaţie internaţională, în afara celei materne. El trebuie, de asemenea, să fie „reprezentativ“. Cu alte cuvinte – să nu facă de rîs, prin stil, maniere şi idei, ţara în numele căreia vorbeşte. Luaţi acum listele propuse de partidele autohtone şi reflectaţi asupra compatibilităţii dintre criteriile de mai sus şi candidaţii înscrişi în cursă. Eu unul am, în majoritatea cazurilor, dezamăgiri şi stupori, de natură să mă demobilizeze. Unii îmi sînt, pur şi simplu, necunoscuţi. N-am auzit niciodată de isprăvile lor, nu le ţin minte numele, nu-i pot lega de nici o împrejurare cît de cît semnificativă. Alţii sînt, dimpotrivă, foarte activi, dar preocupaţi în mult mai mare măsură de lupta politică din ţară, decît de problematica europeană (dl Cătălin Ivan, de pildă). Nici dna Ecaterina Andronescu, ubicuă pe multiple canale de televiziune pentru a combate vajnic, sau cu un zîmbet mîhnit, în numele partidului  – zelul dînsei îmi aminteşte, uneori, de Lina Ciobanu şi Aneta Spornic – nu mi se pare pregătită pentru rolul la care aspiră. Am avut ocazia să-i apreciez unele calităţi, dar după atitudinea acomodantă în cazul plagiatului Ponta, mi-am pierdut încrederea în buna ei credinţă. Nu ştiu exact de ce m-aş simţi reprezentat de dna Corina Creţu. (Deşi, după ce am fost prezenţi la Bruxelles prin Vadim şi Gigi Becali, prezenţa dînsei e aproape alinătoare.) Nu cred că doamna Grapini, încă nelămurită cu limba română, va putea comunica normal cu eventualii săi colegi din Parlamentul European. Alţi candidaţi sînt, pur şi simplu, neveste. Fără comentarii. Nu îmi dau seama ce anume o califică pe doamna Ramona Mănescu pentru o răspundere de anvergură comunitară, în afara unei înfăţişări agreabile. Unele nominalizări par strict inerţiale (mă refer şi la oameni pe care, în mare, îi apreciez, cum sînt Theodor Stolojan sau Traian Ungureanu). Frapante sînt cîteva absenţe (Theodor Paleologu), sau unele nemeritate amplasamente marginale (Teodor Baconschi). În rest, e plin de prieteni şi prietene, tovarăşi de drum care trebuie recompensaţi sau membri de partid cărora li se caută o „cazare“ de natură să simplifice convulsiile intrapartinice din ţară. Greu de înţeles pentru mine este tenacitatea unor personaje ca Mircea Diaconu: omul e gata să renunţe la un loc pe care nu i-l poate lua nimeni (cel al marelui actor care este), de dragul unui rol pentru care nu are nici o calificare. Ambiţie? Sărăcie? Nu putem şti. E plină, de altfel, scena publică de inşi care par să nu-şi fi iubit niciodată meseriile: chirurgi care se fac primari, militari care devin adjuncţi la Cultură, teologi care fac politică de partid la vîrf etc.

În aceste condiţii, am o dilemă. Ştiu că trebuie să merg la vot, dar nu ştiu unde să pun ştampila. (Aceasta va fi, de altfel, dilema anului…) Deocamdată, înclin să votez pentru cel cu şansele cele mai mici, dar care, după mine, are toate calităţile ca să facă o figură mai mult decît onorabilă la Bruxelles. Voi vota cu Mihai-Răzvan Ungureanu. Sau îi socotiţi mai potriviţi pe D. Drăghici, pe C. Buşoi, pe M-J. Marinescu, sau pe altul? Cum credeţi. Dar eu prefer să mă ştiu reprezentat de un domn care ştie bine o meserie (aceea de istoric), vorbeşte frumos englezeşte, a condus un minister, un guvern şi un serviciu de informaţii. N-o să facă gafe, n-o să doarmă în post şi n-o să mă facă de ruşine. Părerea mea!