Nu există fenomen economic produs în România postrevoluţionară care să fi fost însoţit de atît de multă corupţie precum cel al privatizării. La noi s-au vîndut fabrici, terenuri, capacităţi de producţie importante şi uneori chiar rare, sub aspectul segmentelor de piaţă cărora li se adresau, pe sume foarte mici şi prin metode şi procedee ridicole. 

Sub imperiul creării rapide a unei clase de capitalişti, rudele şi prietenii şi-au transferat între ei firme pentru a căror existenţă şi funcţionare regimul anterior investise enorm. De cele mai multe ori, noul proprietar nici măcar nu le-a păstrat în circuitul economic, valorificîndu-le la fier vechi, iar terenurile au alimentat o bună parte a unei pieţe imobiliare în devenire. Cel mai grav a fost faptul că în acest conglomerat al intereselor şi desfiinţărilor au intrat la rînd cu mici magazine şi combinate petrochimice, şi combinate siderurgice, adică industrii de vîrf, al căror management merita mai multă atenţie.  

Acum, aici, amintesc toate aceste greşeli deoarece şmecherii parfumaţi, proaspăt frizaţi şi în costume scumpe, care mişună prin politica noastră, discută tot mai intens despre privatizarea producţiei de energie electrică. Ăştia sînt periculoşi pentru că, în cazul unei decizii greşite, ar ridica din nou din umeri – aşa cum au făcut-o în cazul Romtelecom, BCR sau Petrom. Din cauza acestor cadavre parfumate, România are azi o dependenţă de preţ de cost uriaşă de tot felul de companii minuscule din ţări minuscule din zona noastră geografică. De data asta lucrurile pot fi chiar mult mai grave şi trebuie să fim mult mai atenţi. Dacă nu, putem repeta erorile, mai ales că, în mare, condiţiile de mediu politic şi economic nu sînt schimbate. 

Sîntem dominaţi încă de corupţie, confuzie, bune intenţii fără strategii şi mai ales de strategii ale răuvoitorilor. 

Monopolul de stat e de preferat celui privat 

Mă pronunţ categoric împotriva acestui demers de privatizare. Motivele sînt nenumărate. În primul rînd, aşa cum spuneam, mediul politic nu s-a schimbat foarte mult. Trăim sub conducerea aceleiaşi tipologii de personaj politic, caracterizat de amatorism, grabă şi mesianism reformator. De orice pot fi acuzaţi oamenii politici din România de azi, numai de patriotism excesiv, nu. Or, problema privatizării producţiei de energie electrică tocmai asta ar cere în primul rînd: PATRIOTISM. Un pas făcut în grabă, şi ne putem trezi în întuneric, la propriu, prin stingerea luminii de către un competitor geopolitic din zonă sau de mai departe. 

Monopolul de stat este în acest moment de preferat monopolului privat. Prin el însuşi, monopolul privat, oriunde în lume şi în orice ramură a economiei, este mai periculos decît monopolul de stat. Circulă pe piaţă un subiect fals, acela al proastei gestionări de către stat şi a costurilor ridicate la care se produce energia electrică. Poate că, din motive sociale, costurile sînt uneori încărcate, dar aceste considerente sînt de preferat tendinţelor speculative, chiar antinaţionale pe care le poate dezvolta un operator străin. 

Din exportator de energie electrică, România poate deveni în scurt timp importator de energie electrică. Fenomenul se poate produce nu neapărat prin închiderea de capacităţi de producţie, ci prin politici de preţ „atent“ conduse împotriva populaţiei României şi a industriei româneşti. 

Nu există studii, programe şi proiecte pe termen mediu şi lung. Germania, de exemplu, a anunţat, cu ocazia accidentului de la Fukushima, că pînă în 2020 va renunţa la producţia de energie electrică în capacităţi nucleare. Ce se va întîmpla în viitor? Greu de cuantificat fără o contribuţie serioasă a unor oameni ai domeniului. Or, ce strategie s-ar mai putea face fără ca aceste capacităţi să aparţină României? 

În cazul multora dintre privatizările date ca exemplu, clasa politică românească a invocat presiunea pentru integrarea în NATO şi UE, ce venea din exteriorul României. Ni s-a sugerat, fără a ni se spune clar, că numai după integrarea economiei României se poate genera un reflex al integrării politice. Azi, această presiune a încetat. România este membră NATO şi UE, iar paşii pentru viitor şi-i poate gîndi mai atent într-o situaţie de detaşare. Mai ales că este vorba despre energia ţării. În geopolitică se ştie că cine deţine energie deţine putere economică, iar cine deţine putere economică îşi poate negocia altfel influenţa politică. 

Cineva s-a „jucat“ la modul negativ cu România atunci cînd, împreună cu Petrom, a vîndut şi rezerva de petrol. Azi, odată cu vînzarea complexurilor energetice Rovinari şi Turceni, putem vinde şi rezerva de cărbune. La modul propriu, pentru că trebuie să spunem că exploatările miniere sînt părţi, subunităţi ale celor două complexuri amintite. Dacă cineva doreşte să stingă lumina în România, atunci ar trebui să-l invităm să nu se grăbească. Deja, ca urmare a privatizării Petrom în România, există cel mai scump combustibil la pompă, într-o ţară cu un venit mediu pe cap de locuitor de 3-4 ori mai mic decît media europeană. Să nu ne grăbim ca după petrol să ne vindem şi cărbunele, apa şi apoi... aerul. Trebuie să mai spunem că o asemenea privatizare ar presupune un întreg complex de legi care să apere România de o preluare geo-economică duşmănoasă. Or, un asemenea complex de legi, azi, nu există. Este vorba despre impactul social, de mediu, de poziţionare a viitorilor investitori în economia şi societatea românească. Nu vindem un magazin fără vad comercial, ci producţia de energie electrică a ţării. Un asemenea sistem legislativ trebuie să fie bine pus la punct, avînd el însuşi nevoie de timp pentru dezbatere şi aprobare parlamentară. În ce condiţii un eventual pachet de acţiuni majoritar poate fi revîndut? Care este regimul exportului de energie după privatizare? Se pot desfiinţa şi dezafecta capacităţi de producţie de energie?  

Ce şi cum privatizăm? 

O altă întrebare ar fi: Ce privatizăm de fapt?. Azi, după cum se ştie, există mai multe companii şi forme de producţie a energiei electrice. Structurile organizatorice de azi nu integrează mai multe forme de producţie. Mai pe înţeles, există separat firme care produc pe bază de hidro, firme care produc pe bază de cărbune şi, separat, centrala nucleară de la Cernavodă. Costurile cu producţia energiei sînt diferite şi foarte diferite în funcţie de forma de producţie, după cum, chiar de la sezon la sezon sau de la o zi la alta, sistemul energetic naţional este alimentat de operatori diferiţi. Cînd este secetă, merg termocentralele, iar cînd este apă, merg hidrocentralele. Privatizarea actualelor forme de organizare ar ridica probleme imense de concurenţă neloială pe o piaţă a energiei electrice. Pe de altă parte, a constitui structuri administrative noi care să integreze cele trei forme de producţie a energiei ar cere, din nou, timp şi eforturi, mai ales după eşuarea în justiţie a înfiinţării companiilor Electra şi Hidroenergetica. Să discutăm şi despre o posibilă metodă de privatizare. Două sînt principalele metode: la bursă şi prin negociere cu un investitor important (de regulă din domeniu, care aparţine unui mediu economic extern). 

Metoda de a vinde pe bursă un pachet minoritar sau majoritar de acţiuni al viitoarelor companii integrate mi se pare într-adevăr cea mai păguboasă. Nu există nici un control asupra stabilităţii, seriozităţii şi poziţiei în domeniu a viitorului proprietar. Este ca şi cum am vinde cu ochii închişi. În acest context, asumarea de către viitorul proprietar a unor obligaţii sociale, economice, de mediu este imposibilă. Prin bursă oricine poate ajunge la pachetul majoritar sau minoritar (după cum se instituie regula) care să-i poată permite a revendica managementul companiei. Eventualele obligaţii faţă de România, neasumate prin contracte ferme, pot să dispară printr-un lobby politic sau în justiţie. Ce surprize putem avea?!  Privatizarea managementului este o altă soluţie pe care o discută analiştii noştri economici şi politici. Adică, ar trebui să înţelegem noi, muritorii de rînd, că managementul statului dezvoltă clientelă, corupţie şi deficite, iar managementul privat nu. Sigur? Eu mă îndoiesc de asta! Cred chiar că managementul privat ar fi cea mai la îndemînă soluţie prin care s-ar produce corupţie şi mai multă, deficite – şi mai mari. 

O amînare 

Contextul internaţional politic şi economic ne îndeamnă, de asemenea, la o amînare a deciziei de privatizare. Lumea se războieşte şi pentru resurse. Nu întîmplător, ţările cu cele mai mari interese economice în Nordul Africii – Italia şi Franţa – au atacat primele Libia. Orientul Mijlociu este în continuă fierbere, iar China şi India cer tot mai multe materii prime. Barilul de petrol a depăşit în mod constant 100 de dolari şi se discută deja despre cifre mai mari, chiar ameninţătoare. În acest context, de curînd, China, sufocată de lipsa proprie de materii prime şi energie, a anunţat, după mulţi ani, un deficit comercial. 

Apare automobilul electric şi în mod sigur lumea va încerca soluţii noi, altele, pentru a-şi asigura accesul la energie. Totul este în mişcare. A vinde azi, repede, producţia de energie electrică ar fi ca şi cum am renunţa la unul dintre ultimele argumente ale unui viitor corect negociat pe scena economică şi politică internaţională. 

Programul de investiţii (mai ales în cazul complexurilor energetice Rovinari şi Turceni) poate fi regîndit şi accelerat, pentru că bani există în România şi astfel de obiective (care produc o asemenea marfă) găsesc bani la orice bancă din lume. Trebuie să spunem că, în condiţiile de care aminteam – de creştere accelerată a preţului la hidrocarburi – şi în condiţiile dependenţei relative a României de gazele naturale din import, producţia de energie pe bază de cărbune, hidro şi energia nucleară sînt principalele opţiuni şi alternative de viitor. În contextul relansării creşterii economice, cererea de energie, în Europa şi în zona noastră, este de aşteptat să crească. Energia înseamnă aur. Nu este un produs care să stea pe stoc. Ea înseamnă independenţă şi putere. Un alt motiv pentru amînarea unei decizii este acela că în Europa există o puternică tendinţă de concentrare a industriei energetice şi un ritm foarte ridicat de creştere a cererii de energie electrică. Opinăm că numai în condiţiile menţionate se poate atinge obiectivul important enunţat de Strategia energetică a României în perioada 2007-2020 „de acoperire integrală a consumului intern de energie electrică şi termică în condiţii de creştere a securităţii energetice a ţării“.  

În final, doresc să subliniez dimensiunea strategică a producţiei de energie electrică. Paul Claval, în lucrarea sa Geopolitica şi geostrategia. Gîndirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, arată că statele trebuie să beneficieze de resurse suficiente, să poată avea acces la resursele care lipsesc de pe teritoriul lor şi să dispună de pieţe care să le permită să cîştige devize indispensabile pentru a plăti importurile. Perspectiva economică este esenţială. Nu poţi aspira la stabilitate şi nivel de trai, la afirmarea şi poziţionarea favorabilă a unei ţări, dacă nu ai siguranţa producţiei de energie. Ne aflăm în plină dezordine economică şi politică internaţională, generată de schimbările majore la început de secol XXI. Criza financiară globală este numai o faţetă, un moment. Ne aflăm în mijlocul unei bătălii pentru reaşezarea sferelor de influenţă. Nu avem strategii clare pentru gestionarea unei lumi în mişcare şi, dacă nu sîntem atenţi, va dispărea chiar şi posibilitatea elaborării lor. 

Avem nevoie de mai multă atenţie şi de mai mult patriotism, fără exagerări, fără vorbe goale, pur şi simplu.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.