Cu ceva timp în urmă, un amic austriac, prins în mijlocul unei discuţii despre „lipsa de perspective din România“, ne-a ascultat tăcut frustrările, după care ne-a mărturisit că are parte de un déjà-vu. Prin anii ’60, ne-a spus, în Austria era aceeaşi situaţie ca în România de azi. Discuţiile despre corupţie şi neimplicare erau aceleaşi; oamenii erau la fel de neîncrezători în clasa politică, avînd aceleaşi dezamăgiri pe care românii le au acum, la mai bine de 20 de ani de la Revoluţie. Ei veneau din război, noi – din comunism. Cu toate acestea, lucrurile s-au schimbat şi, în timp, societatea civilă a reuşit să transforme mentalităţi, modificînd structurile. A conchis amicul austriac că, fără îndoială, în ciuda scepticismului nostru de azi, pe „uliţa“ noastră n-are cum să nu răsară, la un moment dat, soarele.

Mi-am adus aminte de acea discuţie săptămîna trecută, cînd am descoperit o mică parte a unui puzzle românesc care se construieşte de ani buni în România, departe de „senzaţionalul“ mass media. Este vorba despre unul dintre acele proiecte ale societăţii civile menite să schimbe faţa de azi a „României fără perspective“, schimbînd, nu doar punctula devenire a cîtorva destine, ci întregi mentalităţi. Şi, vă mărturisesc de la bun început, că acesta nu e un articol pentru pesimişti. Nu e scris nici pentru cinici şi nici pentru cei care îşi doresc să citească, negru pe alb, confirmarea faptului că „nimic nu merge în România“. Este scris pentru cei care doresc să ia cîteva pauze de la lehamitea generală, pentru a-şi schimba discursul negativist şi pentru a respira ceva mai bine aerul românesc.

Cultura sărăciei

Există cîteva exemple: ca de pildă, cînd treci cu maşina prin sate şi nu te poţi opri să gîndeşti de ce sătenii de acolo nu pun mînă de la mînă ca să-şi asfalteze măcar o bucată de uliţă? Oricît de săraci ar fi, nu poate fi o avere, şi le-ar fi şi lor, şi altora mai bine. Te enervează mentalitatea „dacă nu dă statul, eu ce pot să fac?“. Mi s-a întîmplat chiar să întîlnesc săteni care stăteau la coadă pentru ajutorul de şomaj, deşi gospodăria le-ar fi asigurat un venit bunicel: nu ştiau însă cum să scoată profit de pe urma ei.

„În toate comunităţile defavorizate există această cultură a sărăciei care îi împiedică psihic pe oameni să acţioneze, să iasă din această zonă.“ – îmi spune Lorin Niculae, directorul Departamentului de Construire Comunitară din cadrul Fundaţiei Soros.

Aflu că în cele mai multe comunităţi din România este vorba despre oameni care, de generaţii, au o percepţie falsă asupra realităţii ca fiind ceva „de neschimbat prin puterile lor“.

Conform statisticilor oficiale, în România nivelul sărăciei în mediul rural era, în 2010, de trei ori mai ridicat decît în mediul urban. Iar aici vorbim despre o sărăcie severă căci, pentru a supravieţui, oamenii din acele zone sînt nevoiţi să-şi încropească o agricultură de subzistenţă – adică trăiesc din ceea ce plantează sau cresc pe lîngă casă.

Cum aveau să fie schimbate multe dintre aceste destine? Răspunsul, pe scurt, este „societatea civilă“.

Mai elaborat, o parte a acelui puzzle românesc este povestită de către Fundaţia Soros care, la începutul anilor 2000, a avut ca ţintă tocmai acele zone defavorizate în care a derulat programe de dezvoltare comunitară integrată. „Este vorba despre programe care s-au diversificat pe parcurs. Unul dintre acestea a fost construirea de locuinţe pentru romi.“

Dintr-odată oamenii aveau acces la prima treaptă de integrare şi dezvoltare socială – casa –, însă, în timp, monitorizînd rezultatele, s-a ivit o nouă dilemă: „Ne-am dat seama“ – îmi povesteşte Lorin Niculae – „că o locuinţă poate rezolva o parte a problemei, partea socială, dar nu rezolvă neapărat, pe termen lung, şi problema economică.“

Ecuaţia este de fapt una simplă: dacă ai o casă, trebuie să o întreţii, trebuie să plăteşti utilităţile, impozite şi taxe – pe scurt, pentru toate acestea ai nevoie de un loc de muncă. Aşa a apărut Proiectul „RURES“.

Cum ţi se poate schimba destinul

 „RURES. Spaţiul rural şi economia socială în România“ este un proiect dezvoltat de Fundaţia Soros împreună cu Fundaţia Pestalozzi şi Fundaţia Civitas, cofinanţat prin fonduri europene (este vorba despre Fondul Social European-„Investeşte în oameni!“). Derulat timp de trei ani (încheiat anul acesta în iunie), prin RURES s-au înfiinţat 25 de întreprinderi sociale în 25 de sate din 8 judeţe ale ţării; s-au creat 55 de locuri de muncă; au fost „redaţi“ societăţii oameni dezavantajaţi, romi sau cei care trăiau din venitul minim garantat, bătrîni sau oameni cu dizabilităţi.

Ce înseamnă, pe scurt, o întreprindere socială?

În primul rînd, dacă e să ne referim la contextul crizei economice, reprezintă exact tipul de afacere care nu dă faliment, căci întreprinderea socială nu lucrează pentru un profit extras la finalul anului sub formă de dividende; profitul, diferenţa dintre venituri şi cheltuieli este, în cazul întreprinderii sociale, reinvestit înapoi în comunitate. În al doilea rînd, oamenii care lucrează în aceste întreprinderi fac parte din comunitate, transformînd acest mecanism într-un soi de perpetuum mobile: oamenii au loc de muncă, iar afacerea pe care o susţin îi susţine la rîndul său.

„Pentru a schimba mentalitatea acestor oameni, care nu puteau să conceapă faptul că prin ei înşişi îşi pot schimba destinul, am creat în primul rînd oportunităţi pentru a avea locuri de muncă“– îmi povesteşte Lorin Niculae începutul programului.

Cît de greu e să creezi oportunităţi în zone defavorizate? Cum poţi, adică, să scoţi apă din piatră seacă? Mai ales că proiectul nu a venit cu fonduri de la bun început – infuzia de capital a fost înregistrată abia la final.

„În primul rînd, mergînd acolo. Fiind acolo. Ajutîndu-i pe oameni să se organizeze.“ Claudia Iordache, specialist în comunicare în cadrul Fundaţiei Soros, îmi povesteşte că primul pas în dezvoltarea comunitară este organizarea, închegarea acelei comunităţi: „O comunitate care devine conştientă de sine este mult mai mult decît o colectivitate, unde oamenii nu fac altceva decît să trăiască împreună şi atît.“

Programul a început prin cartografierea unor comunităţi cu probleme economice şi excluziune socială. Au fost selectate, într-o primă fază, 48 de comunităţi, după care au rămas 24, cîte 3 în 8 judeţe.

Cu toate acestea, programul a fost extins la încă o comunitate. Dana Dumitrescu, asistent de proiect, îmi povesteşte că în Călăraşi, deşi erau vizate trei comune (Săruleşti, Grădiştea şi Dor Mărunt), au găsit „nişte oameni prea dornici de a face parte din acest program ca să nu-i includem“ (este vorba despre cei dintr-un sat apropiat de Dor Mărunt, Dîlga).

După ce a fost închegat nucleul fiecărei comunităţi, grupul de iniţiativă fiind punctul de plecare, s-a identificat specificul locului pe care să se axeze specificul întreprinderii sociale. În locuri în care acest specific nu exista, s-a mizat pe abilităţile oamenilor, pe ceea ce aveau ei de oferit.

„Nu am căutat să impunem un model oamenilor, ci împreună cu ei am descoperit nevoile din comunităţi şi modalităţile în care aceştia şi-au putut crea şi dezvolta propriul model de succes“ – povesteşte Lorin Niculae.

Concret, experţii Fundaţiei Soros, alături de cei de la Civitas şi Pestalozzi au început să predea cursuri de economie socială, antreprenoriat social, utilizare de tehnică de calcul; au început „să se crească“ formatori.

În prezent, mi se spune că în toate comunităţile care au participat la program s-au înfiinţat întreprinderi sociale care prelucrează lemnul, altele care se ocupă de albinărit, patiserii, frizerii, întreprinderi care organizează evenimente, se ocupă de agricultură, solare, alimentaţie.

Cîteva portrete (înainte şi după)

A fost adrenalină, a fost ceva „simţit“. A fost un proiect care a luat naştere, s-a dezvoltat, a primit o educaţie pe care azi o transmite mai departe. Adrian Abrudan, coordonator de proiect în cadrul Fundaţiei Soros, îmi povesteşte, cu o bucurie ieşită din matcă, despre cum este să iei parte la un astfel de proiect care schimbă destine: „Nu ne vine să credem că s-a încheiat, sîntem încă prinşi în inerţia lui.“ Pentru că – aveam să aflu –, deşi încheiat, experţii din teren încă se ocupă şi monitorizează, gratuit şi voluntar, dezvoltarea întreprinderilor. Căci entuziasmul autentic devine o dependenţă, mai ales cînd vezi oameni renăscuţi.

Mi se povesteşte despre două femei din Dumbrăviţa. Împletesc coşuri de o viaţă. Şi, tot de o viaţă, după ce le împleteau, plecau de acasă, cu coşurile în spate, bătînd la picior satele vecine, vînzîndu-şi marfa din poartă în poartă. Lipseau de acasă cu săptămînile, iar cîştigurile erau minime. Astăzi Asociaţia „Dumbrăviţa pentru oameni“ vinde coşurile online către companii private. Prima comandă a venit de pe Facebook. Bibliotecara satului a postat un anunţ despre nou-înfiinţata asociaţie, în urma căruia o firmă din Cluj a comandat nu mai puţin de 200 de coşuri.

La fel, acum cîţiva ani, la Dor Mărunt, cîteva femei coseau veşminte pentru vecinele din sat, strîngînd bani cît să-şi ducă viaţa; azi întreprinderea socială înfiinţată de ele are parteneriat cu şcoala pentru comercializarea uniformelor.

În trei sate din Buzău, unde oamenii trăiau, la fel, de pe o zi pe alta, există azi trei patiserii – două funcţionînd deja din plin, avînd parteneriate cu autorităţile locale. În Botoşani se va deschide o fabrică de pîine. A fost cumpărat un cuptor performant, specializat pentru coptul pîinii, după reţete tradiţionale.

La Vereşti, aflu de bucuria unui om care toată viaţa a lucrat cazane (pe care, la fel ca mulţi alţi meşteşugari, le vindea din poartă în poartă); oprit pe drum, ca de fiecare dată, de poliţiştii care îi confiscau marfa, acum şi-a scos autorizaţie: lucrează legal la nou-înfiinţata „Betel-Rom“.

Articolul se opreşte aici, din lipsă de spaţiu. Portretele, exemplele şi bucăţile care alcătuiesc acel puzzle continuă însă să acopere, în culori optimiste, faţa unei „Românii fără speranţă“. Pînă la urmă, să nu fiţi surprinşi cînd, peste noapte, vă veţi trezi într-o lume cu totul schimbată.