Recentele ştiri din presa bulgară nu lasă nici o urmă de dubiu: filoloaga, psihanalista şi romanciera Julia Kristeva a colaborat la începutul anilor ’70 cu agenţii de la Darjavna Sigurnost (Securitatea de Stat). Aceasta nu face din ea o agentă secretă sau o spioană, așa cum au numit-o unele ziare occidentale, ci o informatoare, printre multe altele. Nu sînt documente scrise, o bună parte din arhive au fost de altfel distruse în 1990, ci declaraţii raportate de agenţii Securitatii privind profilul politic al unor interlocutori ai Juliei Kristeva: studenţi de la facultatea pariziană la care preda, emigranţi bulgari şi celebrităţi intelectuale din anturajul ei, inclusiv propriul ei soţ, Philippe Sollers, cu care se căsătorise în 1967. Surprinşi de noile focare de tensiune, precum Orientul Apropiat, şi de valurile revoluţionare de după mai 1968 pe care nu le controlau, serviciile secrete din blocul sovietic căutau să înţeleagă, cu metodele lor… Informaţiile astfel recoltate erau de toate soiurile şi destul de anodine. Circumstanţă agravantă, totuşi: Kristeva le transmitea nu din Bulgaria, ci din Franţa, unde venise în 1965, cu o bursă acordată de statul francez. Colaborarea a durat între 1971 şi 1973, dar „sursa“ a fost activată pînă în 1978. Împreună cu Sollers, ea semnase în 1972 o petiţie în care critica invadarea Cehoslovaciei în 1968, ceea ce îi va intriga pe corespondenţii ei. Aceştia însă atrăseseră deja atenţia superiorilor lor asupra faptului că informaţiile transmise de Kristeva, alias Sabina, născută la Sliven, în Bulgaria, în 1941, nu prezentau un interes deosebit.

O strategie de protejare a familiei?

Ar trebui poate reamintită extrema diversitate a situaţiilor care se prezentau în perioada comunistă în materie de denunţ, de colaborare activă sau pasivă cu organele de securitate, sub presiune sau voluntar, din convingere sau din interes etc. Această diversitate e o sursă inepuizabilă de poluare a relaţiilor sociale şi politice în fostele ţări comuniste. Nu toate cazurile sînt la fel, iar acela al Juliei Kristeva este mai degrabă inofensiv din punct de vedere al consecinţelor pe plan uman. Nu la fel stau lucrurile pe plan intelectual şi politic, dacă ne gîndim că avem de-a face cu o figură a stîngii intelectuale franceze încă din anii ’70, un reper al feminismului nord-american pînă astăzi, pe deasupra o intelectuală distinsă cu Legiunea de Onoare și cu premiile „Vaclav Havel“ şi „Hannah Arendt“.

Aparent este vorba de „o strategie personală de protejare a familiei“, declara la radio fosta disidentă anticomunistă Koprinka Cervenkova. Agentul Antonov considera în 1976, probabil pe bună dreptate, că „este evident că vrea să-şi aducă părinţii, însă acţionează în felul ei caracteristic, căutînd să obţină ceva fără să dea nimic la schimb“.

Presa şi media din Bulgaria atrag atenţia asupra poziţiilor de stînga adoptate public de Kristeva în Franţa tocmai în perioada în care comunica serviciilor de securitate informaţii despre persoane din anturaj, şi ele tot de stînga.

Un angajament limitat şi circumstanţial

În 1974, Kristeva face parte dintr-o delegaţie de intelectuali francezi de la revista Tel Quel condusă de Roland Barthes care fac o vizită în China, ţară care tocmai ieşea din așa-zisa revoluţie culturală. La întoarcere, ea zugrăveşte într-un limbaj sofisticat, amestecînd referinţe erudite cu formule-şoc din Cărticica roşie, un portret elogios al lui Mao Zedong şi al politicii sale. În prefaţa inedită a celei de-a doua ediţii din 2001 a cărţii publicate cu această ocazie, ea se va prezenta însă drept o fostă „victimă a comunismului, nicidecum captivată de comunismul chinezesc cum erau tinerii burghezi din Occident“. După întoarcerea din China, scrie Qingya Meng, autoare a unei teze susţinute în 2017, Kristeva părăseşte lupta politică maoistă şi se angajează definitiv pe calea psihanalizei. Totul arată că angajamentul său politic a fost limitat şi circumstanţial.

„Doamna Kristeva este asociată mişcării teoretice din anii ’60-’70. Ea este muza grupului care s-a prevalat de «modernitate», disimulînd în spatele vacarmului şi al unor scrieri nu toate neinteresante eternul «Daţi-vă la o parte, ca să mă bag eu!» (…) Ea seamănă cu verişoarele lui Proust, paralizate de snobism şi mîncate de arivism.“ Această cronică semnată de criticul literar Angelo Rinaldi în L’Express din 15 mai 1976, care poate fi citită azi cu alţi ochi, nu a tulburat nicidecum cariera intelectuală a Juliei Kristeva, o carieră marcată, de altfel, de contribuţii majore în diverse domenii.

Julia Kristeva, agentă cosmopolită a hienei capitaliste?

Înainte de a avansa o explicaţie, trebuie luat în considerare felul în care Kristeva prezintă propriul itinerar politic în legătură cu Bulgaria în scrierile sale de după 1989. Dispunem de un text, consultabil pe site-ul ei oficial, care poartă menţiunea: „versiune revăzută şi corectată de autoare“. Acest interviu acordat revistei Regards, nedatat, conţine o serie de indicaţii interesante. În ultimul paragraf, Kristeva omagiază „noua conducere feminină şi bulgară“ la UNESCO. Textul trebuie deci să dateze din 2009, an în care Irina Bokova a fost numită directoare generală a acestui organism. Membră în conducerea Partidului Socialist (ex-comunist), Bokova este fiica fostului redactor-şef al cotidianului oficial Rabotnitcesko Delo, iar Regards este o revistă de orientare comunistă, de unde putem deduce că Kristeva a păstrat anumite legături cu circuitele (ex)comuniste. Aflăm, printre altele, din acest interviu, că ea i a însoţit în deplasările lor în Bulgaria pe primul secretar al Partidului Comunist Francez Waldeck Rochet şi pe Iuri Gagarin în calitate de interpretă, şi că a publicat în revista Uniunii Scriitorilor, „o revistă de intelectuali, deci destul de elitistă şi cu o anumită libertate de ton“, o dare de seamă favorabilă despre o antologie apărută în „1963 sau 1964“ pe tema „dezgheţului“ (destalinizării), care a provocat un articol virulent împotriva ei în Rabotnitcesko Delo, de genul „Julia Kristeva, agentă cosmopolită a hienei capitaliste“. După ce s-a instalat în Franţa, nu a reuşit să obţină permisiunea pentru ca părinţii ei să o viziteze decît graţie intervenţiei ministrului gaullist Chaban-Delmas. „Fiica şi ginerele dumneavoastră incită lumea la revoluţie, vînd la colţ de stradă La Cause du peuple!“, astfel erau apostrofaţi părinţii de către autorităţi, relatează Kristeva. În februarie 1989, ea l-a însoţit pe François Mitterrand în cadrul vizitei oficiale la invitaţia lui Teodor Jivkov. La sfîrşitul aceluiaşi an, în septembrie, ea revine la înmormîntarea tatălui său, pe care nu reuşise să-l aducă la tratament în Franţa.

Kristeva poate fi blamată nu atît pentru ceea ce a făcut, cît pentru ceea ce nu a făcut

Unii nu vor ezita să se concentreze pe asocierea dintre colaborarea Juliei Kristeva cu poliţia politică din ţara ei şi pe adeziunea sa la ideile de stînga în Franţa, alţii vor încerca să disocieze cu orice preţ colaborarea de ideile de stînga. Nu vor lipsi nici cei pentru care atît colaborarea, cît şi adeziunea la ideile de stînga din anii ’70 sînt irelevante, avînd în vedere strălucita carieră ulterioară a autoarei. Aceste trei piste riscă să conducă la concluzii radicale, însă puţin convingătoare.

Kristeva poate fi blamată nu atît pentru ceea ce a făcut, cît pentru ceea ce nu a făcut. A dori să păstrezi legăturile cu propria familie nu e nicidecum condamnabil, chiar dacă mijloacele alese sînt discutabile din punct de vedere moral. De ce oare să nu te alături Partidului Comunist Francez sau maoiştilor, într-o ţară ca Franţa, chiar atunci cînd provii dintr-o ţară comunistă? În schimb, politic şi intelectual, nu poţi să treci cu vederea ceea ce Kristeva n-a făcut, adică ceea ce ea a refuzat să facă sau a preferat să treacă sub tăcere. Cînd te uiţi atent, nu poţi să nu constaţi că ea nu a încercat niciodată să gîndească realităţile şi problematica aşa-zisului socialism real în timp ce nu și-a cruţat eforturile pentru a scruta metodic contradicţiile Occidentului. Aparent, ea a înlăturat de la bun început orice încercare de a depăşi, într-o perspectivă critică, categoriile marxist-leniniste din registrul destalinizării hrușcioviene. În interviul apărut în Nouvel Observateur, după ce evocă o adolescenţă marcată de „raţionalitatea marxistă“ şi se prezintă ca „un pur produs al sistemului socialist care procură enorm de multe avantaje“, ea insistă în mai multe rînduri pe seama speranţelor suscitate de „dezgheţ“. Consideraţiile privind lumea pe care a părăsit-o la vîrsta de 25 de ani se opresc aici, la constatarea eşecului „dezgheţului“, fără precizări suplimentare. Corolarul refuzului de a merge mai departe este trecerea sub tăcere a contradicţiilor proprii „socialismului real“. În Franţa, chiar şi unii dintre comunişti vor arăta mai multă empatie decît Kristeva pentru victimele nedreptăţilor din blocul sovietic şi vor manifesta mai mult interes pentru ciclul de contestări al căror punct de plecare este destalinizarea ratată din 1956 și care va conduce la implozia regimurilor comuniste în 1989.

Mai degrabă decît angajamentul politic propriu-zis, limitat, cum am văzut mai sus, ambiguitatea cultivată de Kristeva pe această temă ridică o problemă serioasă. Ea excelează în acest domeniu mobilizînd procedee de o rară subtilitate pentru a împiedica cititorul să-şi facă o idee clară nu numai despre parcursul ei politic bulgar, dar şi despre felul ei de a concepe disidenţa, exilul, comunismul, avangarda etc. Jocul cu aceste noţiuni îi permite să se degajeze de responsabilitatea care ar putea decurge din angajamentul politic pe care îl predică cu autoritatea şi argumentele unei intelectuale strălucite, mîndră de apartenenţa la o adevărată elită, botezată de acum înainte avangardă. Acesta este în bună parte motivul pentru care între interviul din 1977 şi acela „revăzut şi corectat“ din 2009 există o oarecare continuitate. De altfel, critica regimului comunist de odinioară în Bulgaria este destul de măsurată în comparaţie cu sentinţele despre „revărsarea nihilistă“ care a urmat. Putem totuşi cita o excepţie, frumosul roman metafizic publicat în 1991 cu titlul Bătrînul şi lupii, în care e evocată metaforic moartea tatălui ei în condiţii teribile. „Regimurile totalitare“, comentează Kristeva, „sînt aspectul paroxistic al acestei criminalităţi subiacentă oricărei societăţi, cînd ignoră bărbatul şi femeia, la singular.“

Cînd ne gîndim la toţi acei intelectuali veniţi din Est care s-au angajat pe căile unui anticomunism zgomotos, dar şi la cei care, din dezgust pentru politică sau din precauţie, au refuzat să ia poziţie, cum este cazul lui Tzvetan Todorov (care a evoluat în medii profesionale similare cu acelea frecventate de Kristeva), putem spune că angajamentul acesteia din urmă era într-un fel mai curajos, mai nonconformist mai ales, şi comporta riscul de a-și pune în pericol cariera. În realitate, a avut loc exact contrariul. Departe de a fi un handicap, angajamentul de stînga a fost un atu pentru o carieră ca aceea a Juliei Kristeva. A reveni asupra unui asemenea angajament în urma schimbărilor intervenite în Est ar fi însemnat pentru ea să se expună criticilor în legătură cu relaţia întreţinută cu propria ţară, să bulverseze profilul pe care şi l-a construit graţie unor merite excepţionale. La aşa ceva nu era dispusă, cu atît mai puțin cu cît compromisurile pe care unii puteau să i le reproşeze în legătură cu trecutul ei comunizant nu puteau afecta serios notorietatea considerabilă pe care o dobîndise în ultimul timp în SUA. Preocupate mai ales de critica imperialismului propriei lor ţări, mediile academice de stînga, publicul nord-american al Juliei Kristeva, sînt mai puţin permeabile la critica sistemului de tip sovietic. Cît despre Franţa, nu putem să nu vedem cum, dacă maoismul a dispărut de mult, dacă influenţa Partidului Comunist a slăbit simţitor, carierele intelectuale pe care aceste curente politice le-au putut favoriza la un moment dat nu au cunoscut aceleaşi vicisitudini. Una dintre aceste cariere, aceea a Juliei Kristeva, a fost însă prinsă la rîndul ei din urmă recent de o banală afacere de spionaj. 

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).