Lista deja atît de lungă a nenorocirilor implacabile ce se abat periodic asupra neamului românesc s-a îmbogățit în zilele acestea cu un nou concept: „Europa cu mai multe viteze“. Văzînd comentariile din presă, dar și atitudinile multor politicieni, ai impresia că, la fel ca în vremea Dictatului de la Viena (ca să nu coborîm mai adînc în istorie), soarta ne-a fost deja hotărîtă de către cei mari, harta a fost redesenată cu creionul roșu, iar noi n-avem decît a ne supune cu seninătate mioritică. Evident, nu este așa.

Mai întîi de toate, Cartea Albă prezentată de președintele Juncker reprezintă doar un set de propuneri, iar decizia se ia de către statele membre. Printre care, evident, se numără și România. Apoi, decizia privind viitorul Uniunii Europene nu este una pe termen scurt – nu, Bruxelles ul nu dă dictate, decrete sau ordonanțe de urgență, cum greșit cred chiar și unii distinși politicieni, ca să nu mai vorbim de comentatori ce se cred avizați.

Ne aflăm de-abia la începutul unei perioade de reflecție și, oricum, primele discuții serioase vor avea loc de-abia din 2018. Adică după ce ne vom fi lămurit, pe de o parte, cu conținutul negocierilor privind Brexitul și, pe de altă parte, cu deznodămîntul alegerilor din Olanda, Franța, Germania și, posibil, Italia. Avem, așadar, ceva timp să ne formulăm poziția, dar, mai ales, să ne-o adaptăm la situația reală a Europei de azi. Cu alte cuvinte, să ne pregătim serios de negocieri. Fiindcă vor fi negocieri și, stat membru fiind, nimic nu se va putea decide fără acordul nostru.

Dintre propunerile avansate de președintele Juncker, cea de-a doua, care vizează doar o mare piață comună, este inacceptabilă, pentru că va duce în mod sigur la disoluția Uniunii Europene. Vedeți ce se întîmplă cu acordurile de comerț liber: vine un candidat populist, un fel de Trump al Europei, promite refacerea locurilor de muncă prin protecționism și aruncă totul în aer, fără ca vreo instituție europeană să poată opri derapajul.

Dar să admitem și că lucrurile nu mai pot rămîne așa în Uniunea Europeană. Propunerea nr. 1 (să nu se facă nimic) nu este decît o tranziție către deznodămîntul din Propunerea 2. Propunerea 5 – toate statele fac totul împreună – este ideală și, tocmai de aceea, greu de atins. Uniunea federală mai are de așteptat. Rămîn, ca variante de lucru, fie Propunerea 3 – în care statele care vor mai mult acționează împreună, adică fix Europa cu mai multe viteze –, fie Propunerea 4. Adică restrîngem atributele Uniunii lăsînd mai multă libertate statelor (un fel de Propunere 2 îndulcită…).

Cu toate lamentările de prin presa și politica noastră, Uniunea cu mai multe viteze este, astăzi, o realitate. Unele state sînt membre în zona euro și au economii solide, altele, precum Italia sau Grecia, sînt în eurozonă, dar se confruntă cu mari probleme și și-ar dori o mai mare flexibilitate monetară. Alte state nu sînt în zona euro fie pentru că nu vor, precum Suedia sau Danemarca, fie pentru că încă nu îndeplinesc condițiile sau nu s-au decis încă să facă pasul, precum Polonia, România, Ungaria, Cehia sau Bulgaria. Unele state sînt în Spațiul Schengen, altele, nu. Iar lista diviziunilor poate continua, pe diverse criterii.

Și atunci, dacă unele state doresc să-și aprofundeze integrarea, pot fi ele ținute în loc de alte state care, din diverse motive, nu vor sau nu pot? În definitiv, cooperarea consolidată este prevăzută și în actualale tratate, așa că astfel de „alianțe“ în interiorul UE sînt posibile și azi – și chiar se întîmplă.

Ar fi absurd să ne luptăm cu realitatea europeană. Ideea este să decidem calea de urmat pentru următoarele decade. Ne dorim o integrare mai profundă, alături de statele puternice ale eurozonei? Dacă da, atunci avem multe de făcut în România – integritate în luarea deciziilor, administrație eficientă, participarea la sistemul comun de gestionare a frontierelor, reforme economice pentru accederea în zona euro. Ar fi un efort cu nimic mai prejos decît cel făcut de România în perioada 1995-2007 pentru aderarea la UE și NATO. Dar ar merita!

Sau putem alege calea ușoară, a rămînerii în vecinătatea, azi toxică, a Grupului Vișegrad. Adică să ne cantonăm într-un euro-provincialism cînd obtuz, cînd vindicativ. Desigur, o asemenea atitudine se potrivește elitelor naționaliste de la Budapesta și celor paleoconservatoare de la Varșovia. Ele pot cîștiga în continuare alegeri cu acest discurs. Probabil că elitele hrăpărețe de la București visează, la rîndul lor, la o Uniune care să se bage mai puțin în afacerile noastre interne (vezi povestea Ordonanței 13 și a legii grațierii), dar care să livreze în continuare bani pentru clienții din administrațiile locale și, dacă se poate, un pic de lustru european pentru liderii ce vor merge din cînd în cînd să ne reprezinte la Bruxelles.

În loc să ne panicăm sau să ne resemnăm, ca și cum soarta ne e decisă de alții, mai bine am folosi anul acesta pentru a ne gîndi serios la viitorul nostru european. Și la cum va trebui să schimbăm România pentru a avea cu adevărat un viitor european. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.

Foto: adevarul.ro