Realegerea lui Milos Zeman ca președinte al Republicii Cehe trebuie să ne dea serios de gîndit. Rezultatele din primul tur făceau posibilă o victorie a candidatului pro-european Jiri Drahos, un respectat om de știință, căci se părea că Zeman nu va mai putea aduna suficiente voturi în turul al doilea. Însă Zeman a cîștigat.

Presa europeană a comentat mult pe marginea acestei victorii, dar poate că cea mai realistă analiză a venit – cum altfel? – din partea Radio Praga. Citînd un expert politic din capitala cehă, postul de radio a concluzionat că, dacă privim spre cauze, acestea rămîn în esență aceleași care au făcut ca societatea cehă să fie scindată în două părți aproape egale.

„Însă, spre deosebire de anul 2013, cînd diferența dintre cele două tabere era mult mai mare în favoarea lui Zeman, acum scorul a fost mai strîns. Cele două tabere sînt, pe de o parte, ceea ce s-ar putea numi tabăra postcomunistă: oamenii în vîrstă, unii dintre ei încă nostalgici pentru trecut sau, cei mai mulți dintre ei, speriați de noile provocări ale globalizării și imigrației. Iar domnul Zeman este favoritul lor pentru că promite să-i protejeze. De cealaltă parte avem aproape 50% din societatea cehă, care este mai modernă, mai deschisă către lumea exterioară și mai pro-europeană. Deci sîntem împărțiți în două“, a conchis analistul citat de postul de radio ceh.

Această viziune se potrivește foarte bine în mai toate statele Europei Centrale și de Est. În Ungaria, unde Viktor Orbán se bazează exact pe oamenii rămași în urma procesului de europenizare și modernizare, în plus cu o doză de naționalism local. La fel în Polonia. Sau în România, unde partidul de guvernămînt, deși cu numele în rîndurile socialiștilor europeni, are toate trăsăturile unei formațiuni aparținînd dreptei populiste: naționalism întunecat, protecționism, politici economice neoliberale care l-ar face invidios pînă și pe Donald Trump (vezi sistemul de taxare din spatele celebrei Declarații 600), misticism, etnocentrism, euroscepticism, teorii ale conspirației. În plus, liderii săi, deși se adresează celor defavorizați, sînt putred de bogați.

Și totuși, de ce sînt posibile toate acestea în regiunea noastră? Mai ales că nimeni nu poate nega progresele generate de apartenența la Uniune. Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia au  avansat mult de la aderarea din 2004, au recuperat din distanța care le separa de Occident. Iar România, în raport cu ea însăși, chiar s-a mișcat cel mai repede, recuperînd cel mai mult din decalajul față de media europeană (de la sub 40%, în momentul aderării, la 60% în prezent).

Economiile regiunii cresc peste media zonei euro, investițiile publice sînt alimentate în mare parte din bani europeni (60% în cazul României). În aceste condiții, guvernele își permit programe sociale generoase, chiar punînd în pericol nivelurile de deficit stabilite la nivel european.

Este adevărat, regiunea a crescut mult, însă fructele aderării n-au fost pentru toți. Discrepanțele între regiuni, între clase sociale sau categorii de vîrstă, mai degrabă s-au adîncit. Iar aici un rol important l-au avut corupția și slăbiciunile administrative.

În România, de exemplu, regiunile cele mai sărace (Moldova, sudul Munteniei, Oltenia)  de-abia dacă au recuperat patru-cinci procente în raport cu media europeană, în ultimul deceniu. Adică aproape că nu au simțit binefacerile aderării, în timp ce marile orașe au avansat serios.

Însă nu aceste mari orașe au scris istoria politică a regiunii în ultimii ani, ci zonele rămase în urmă: categoriile mai în vîrstă sau mai puțin educate, care au pierdut în cursa globalizării, speriate de noile transformări tehnologice și, nu în ultimul rînd, mai sensibile la propaganda rusă.

În Polonia și Ungaria, în Cehia și România, liderii și partidele la putere și-au bazat susținerea pe mediul rural, orașele mici, persoanele vîrstnice și alte categorii defavorizate. Marile orașe, mai tinere și mai dinamice, mai strîns legate de schimbul global de valori, au rămas în opoziție. Electoratul de aici, mai sofisticat și mai pretențios cu privite la ofertele politice, fie s-a dovedit inferior numeric, fie a absentat în bună parte de la urne, netezind drumul spre majorități solide.

Este adevărat că, în Ungaria, în Polonia și în România, partidele de la putere amenință la această oră valorile europene legate de statul de drept. Dar întrebarea este dacă nu cumva, în acest context social, o „pedepsire“ a guvernelor  de la Budapesta, Varșovia sau București mai degrabă i-ar solidariza pe alegătorii grupărilor iliberale în jurul liderilor lor.

Bătălia pentru valorile europene se joacă mai degrabă pe terenul „perdanților“ decît în tabăra „beneficiarilor“. Degeaba așteaptă opozițiile din aceste țări ca Bruxelles-ul să vină și să-i pedepsească pe guvernanții răi pentru ca, eventual, să-i aducă în loc pe opozanții buni.

Poate că răspunsul corect ar fi promovarea dezvoltării și a valorilor în straturile sociale mai puțin favorizate în ultimii ani. De către Bruxelles, dar și de către segmentele sociale avansate din statele respective.

Nu va fi simplu. În acest timp, „nucleul dur“ va avansa, fără a mai privi spre cei care nu doresc să avanseze, așa după cum a spus și președintele Emmanuel Macron. Dar ar fi, poate, baza unei construcții mai solide. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.