Nici nu s-a instalat Donald Trump la Casa Albă, că primele semne ale disensiunilor transatlantice au început deja să-și facă apariția. Interviurile pe care președintele ales le-a acordat presei europene la începutul săptămînii, în ziarul britanic The Times și în cotidianul popular german Bild, au generat o reacție imediată a diplomației europene. Reuniți la Bruxelles în cadrul Consiliului pentru Afaceri Generale, mai mulți miniștri de Externe ai Uniunii au reacționat la declarațiile lui Trump potrivit cărora NATO reprezintă o „alianță desuetă“.

„Vom vedea care vor fi consecințele pentru politica americană“, a avertizat ministrul de Externe german Franz-Walter Steinmeier. Care, pentru a da parcă o și mai mare greutate spuselor sale, a venit la întîlnirea diplomației europene direct de la o întrevedere cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. Dar nu doar NATO, ci și Uniunea Europeană, celălalt stîlp al stabilității occidentale, a fost luată în vizor de către președintele ales al Statelor Unite. El a prezis nu doar că Brexitul va fi un succes, dar și că alte state vor urma exemplul Londrei – ceea ce, evident, va duce la dezintegrarea proiectului european. Dacă ar fi spus-o Vladimir Putin, nimeni nu ar fi fost mirat…

„Să mai așteptăm și să judecăm administrația Trump după 20 ianuarie“, a fost opinia vicepremierului slovac Miroslav Lakcak, în timp ce vicepremierul belgian Didier Reynders a optat pentru varianta constructivă: „Va trebui să le demonstrăm partenerilor americani valoarea importantă pe care o reprezintă UE și NATO. Avem multe lucruri de realizat împreună.“

Dar ce se va întîmpla cu adevărat după 20 ianuarie? Cei care se așteptau ca Donald Trump de după alegeri să fie altfel decît cel din campania electorală s-au înșelat. Donald Trump este Donald Trump, iar cu o simplă postare pe Twitter poate prăbuși acțiunile bursiere ale unor mari companii, așa cum s-a întîmplat cu cele din sectorul auto. Nimeni nu poate fi sigur că, într-o zi, nu-l vom vedea pe Trump confundînd Biroul Oval cu o sală de joc din Las Vegas.

După cum remarca ziarul Le -Monde, opțiunile geopolitice ale viitorului președinte american rămîn confuze chiar și după interviurile acordate presei europene. „Domnul Trump a ținut să asigure că angajamentul său personal este același pentru Marea Britanie și Germania. Acesta este unul dintre cele mai confuze aspecte ale interviului din ziarul Bild, în care considerațiile geopolitice se amestecă cu confidențele intime.“

De partea cealaltă par a fi miniștrii lui Donald Trump. Discursul lor din timpul audierilor a contrastat adesea cu extravaganțele șefului. Fostul președinte al Exxon Mobile, Rex Tillerson, nominalizat ca secretar de stat, s-a arătat mult mai reticent față de Rusia, în comparație cu Trump. Pentru James Mattis, nominalizat ca secretar al Apărării, Alianța Atlantică este esențială și el atrage atenția că tocmai Vladimir Putin este cel care vrea să o submineze. Pentru Jeff Sessions, nominalizat la Justiție, propunerea de campanie a lui Donald Trump privind supravegherea specială a musulmanilor din Statele Unite este neconstituțională. Toată lumea se întreabă acum: cine va face cu adevărat politica externă a Statelor Unite, Donald Trump sau guvernul său? Ori sistemul decizional va fi pur și simplu paralizat pe traseul președinte – Departament de Stat – Congres?

Dincolo de toate aceste aspecte nebuloase, îngrijorările europenilor sînt pe deplin explicabile. Principalul liant al Alianței Atlantice este încrederea. Dublată de solidaritate. Da, Trump are dreptate să fie nemulțumit că numai șase dintre cei 28 de membri își plătesc cotizațiile la parametrii stabiliți. Aceasta este o problemă destul de veche în cadrul Alianței și este pe cale de a fi rezolvată între aliați. El însă nu are dreptate atunci cînd se folosește de această problemă pentru a știrbi credibilitatea Alianței.

Ce poate obține Donald Trump, altceva decît niște zîmbete de satisfacție de la Kremlin? Dar, dincolo de aceasta, europenii se vor vedea puși în fața unei alegeri cruciale: vor urma ei modelul Trump, al protecționismului, izolării și dezintegrării, cu toate riscurile decurgînd de aici? Sau, așa cum sugera ministrul de Externe francez Jean-Marc Ayrault, vor găsi răspunsul potrivit în a-și întări unitatea și a învăța să-și poarte singuri de grijă, inclusiv din punct de vedere strategic? America nu poate rămîne altceva decît un membru de prim rang al Occidentului și, mai devreme sau mai tîrziu, va ieși din izolaționism și ambiguități – doar că între timp ar putea găsi o lume ușor schimbată. Între altele, cu China ca lider al globalizării.

Și, în definitiv, de ce nu ne-am imagina o construcție europeană înnoită, cu Germania ca motor economic și Franța ca lider în domeniul strategic și al politicii globale? Răspunsul poate fi găsit în Uniunea Europeană și tocmai francezii îl vor avea de dat, în aprilie-mai, cînd vor avea la rîndul lor de optat între deschiderea către lume și izolaționismul de tip trumpian, cu adieri dinspre Kremlin. Pînă atunci, vom avea mai multe întrebări decît răspunsuri. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.