La final de septembrie, de la tribuna Adunării Generale a Națiunilor Unite, un fel de strană de un turcoaz trist de la care vorbesc istoriei șefii lumii, președintele Trump a spus: „America este guvernată de americani. Respingem ideologia globalistă și îmbrățișăm doctrina patriotismului“. Multe suflete de pe tot globul, chiar și din mica Românie, nefericite de mersul lumii, au tresărit cu emoție. Merită să ne gîndim la ele. Și ca să le înțelegem angoasa, mai citim o frază din discursul noului lor erou care le-a reaprins speranța: „Peste tot în lume, națiunile responsabile trebuie să se apere de amenințările la adresa suveranității lor, ce vin nu doar din partea guvernării globale, ci și din partea altor noi forme de coerciție și dominație“. Semnalul e clar: în Biroul Oval lucrează eliberatorul popoarelor!

Dacă pînă acum puțin timp principala sursă de conflict general, cu particularizări complicate desigur, era ciocnirea civilizațiilor/culturilor, mai nou, tensiunea care alimentează conflictele de peste tot este cea dintre globaliști și antiglobaliști, cei cărora Trump le spune „patrioți“. Lumea s-a schimbat enorm pe parcursul unei generații. Eu însumi, biet trăitor care mă pregătesc să ies din spațiul de vîrstă numit îndeobște „tinerețe“, sînt uluit dacă mă gîndesc bine la diferența enormă dintre lumea în care am copilărit și cea în care, iată, trec pragul ultimei tinereți. Faptul că pot circula oriunde, în cea mai mare parte a lumii, fără mari dificultăți, faptul că pot vorbi la telefon cu cineva aflat la Paris ca și cum aș vorbi cu vecinul de scară, faptul că prin drăcia asta numită Internet și cu ajutorul zisului „card“ pot cumpăra orice de oriunde, pot citi imediat ce ziar din lume vreau și pot comunica audio-video instantaneu cu prietenii mei din Chicago era, acum 30 de ani, ceva de domeniul ficțiunii celei mai îndrăznețe. Acum, trăiesc firesc această ficțiune îndrăzneață. Astăzi, toate cele înșirate de mine mai sus și încă atîtea altele sînt într-o asemenea măsură repere ale lumii noastre, încît abia pot explica cuiva născut mai ieri că se trăia pe lume și fără Internet, telefon, televizor sau PC. Că am ajuns să ne bucurăm de toate acestea este o victorie incontestabilă a globalismului, că am ajuns să depindem de ele este prețul pe care îl plătim. Plătind prețul, unii simt că pierd totul, alții că nu pierd nimic. Dintre cei care simt că pierd enorm și, la limită, că ce cîștigăm e prea puțin în comparație se recrutează „patrioții“ lui Trump.

Poate că voi fi etichetat ca „trumpist“ dacă spun și eu că ideea națională este departe de a fi o fantomă a trecutului care bîntuie, coșmaresc, visul minunat al unei lumi globalizate. În fond, este o realitate că nici o altă idee politică nu stîrnește atîta energie, atîta emoție și atîta coeziune – n-am văzut oameni lăcrimînd cu mîna pe inimă cînd ascultă imnul Europei cum îi văd cînd ascultă, fiecare, imnul țării sale europene și nu cred că vreun adept al globalizării ar fi gata să meargă la război pentru apărarea ideii sale așa cum sînt destui oameni gata să-și pună viața în pericol pentru apărarea națiunii lor. Și ei sînt, pentru toată lumea, eroi. Dar poate că nu sînt chiar în siajul flamboaiantului președinte dacă spun că ideea națională nu mai poate fi o idee radical exclusivă dacă vrea să fie actuală. Că, de pildă, pentru români, istoria a dovedit că a fost mai bine de cîte ori am fost vegheați pe drumul nostru de o autoritate de sorginte externă decît în rarele momente cînd chiar am făcut cu țara noastră ce-am poftit. Gîndiți-vă, de exemplu, la ce ne-a folosit că Ceaușescu s-a desprins definitiv de sovietici și a făcut din România o țară 100% independentă. A urmat binele sau răul pentru români? Am mai spus-o, pentru România este destul de periculos să rămînă exclusiv pe mîna românilor. Nu merg prea departe și dau exemplul pe care îl cunoaștem nemijlocit, cel al Uniunii Europene. Cu toate exasperările și nefericirile unui popor anume născut să știe să guste doar exasperarea și nefericirea, României îi este bine de cînd s-a angajat pe drumul integrării europene. Mi se pare că cei care cer un „Roexit“ pentru că ne pierdem demnitatea în UE (!!!) greșesc enorm. Totuși, încerc să-i înțeleg. Ei nu sînt mai puțin români decît sînt eu. De ce vor asta? Sper să-i citesc corect: e vorba despre oameni care cred (sublinez, cred, pentru că e posibil ca evaluarea lor să fie greșită) că li se întîmplă lor personal nedreptăți din cauza apartenenței României la UE. Mai mult, unii dintre ei cred că UE îi nedreptățește flagrant. Că modelul („experimentul“ zic cinicii) UE, cel puțin așa cum e el aplicat în România, îi nedreptățește ori chiar îi persecută. Avem de-a face, așadar, cu extrapolarea unei situații pur personale la nivel colectiv, o încercare de a rezolva o serioasă și reală problemă de destin individual prin deturnarea destinului tuturor. Constat, nu judec.

Revenind, discursul lui Trump place mult acestor oameni. Ei sînt „patrioții“. Ei simt că Trump și ideile lui despre lume pot elibera România de tirania UE și, implicit, pot repara ceea ce cred că este nedrept pentru ei. Nu-și pun problema că, poate, dacă sînt nedreptățiți cu adevărat, n-o fi din cauza UE, ci din cauza României, a modului în care este ea croită. Și cu atît mai mult nu-și pun problema că poate nu sînt (pe de-a-ntregul) nedreptățiți. Însă nu e corect să le reproșăm că gîndesc în termenii „Dacă e nevoie de distrugerea a tot ceea ce e bun în România pentru ce eu să scap de necazuri, fie și așa!“. Oamenii aflați la mare ananghie – pe merit ori nu – sînt, firesc, extrem de subiectivi și gîndesc antiempatic pentru că au convingerea că nimeni nu empatizează cu ei acum, la nevoie.

Trump este, pentru ei, speranța. Cum îi poate ajuta, însă, foarte concret președintele SUA? Prin slăbirea UE, cred ei. Dar, dacă SUA lui Trump vede cauzele lor exact așa cum le vede UE? Dacă administrația Trump ar considera și ea că acești oameni nu sînt, de fapt, nedreptățiți? Este o ipoteză teoretică, desigur, dar deloc fantezistă. În realitate, nu există nici un semn că Trump se ocupă de necazul lor. În fapt, ideea lui Trump este tocmai aceea că fiecare țară trebuie lăsată să-și vadă de treburile ei fără să i se impună un anume mod de a-și vedea propria viață și nu ideea că fiecare țară va fi condusă după doctrina Trump.

În fine, vorbele lui Trump mai merită analizate și din alt punct de vedere. Vedem bine că, pentru el, globalismul este o ideologie și patriotismul este o doctrină. Nu știu dacă vorbitorul a vrut să fie subtil cu această diferențiere (probabil că nu!) și nici dacă speech-writer-ul a vrut să transmită ceva important cu asta prin vocea unui președinte despre care gurile rele spun că nu e prea stăpîn pe propriile idei. Fapt este că diferența dintre ideologie și doctrină, mai ales în zilele noastre, se simte. Ideologiile sînt mereu militante, se confruntă și au tendința de universalizare, în vreme ce doctrina este statică, presupune o anume libertate în a adera la ea ori nu și evocă mai degrabă un spirit sectar. În realitate, adepții ideii naționale care vin din națiuni diferite nu se prea înțeleg între ei. A spus-o limpede, nu de mult, unul dintre susținătorii europeni de azi ai „naționaliștilor“, președintele ceh Zeman. Adepții ideologiilor se simt solidari indiferent de limba lor maternă, adepții doctrinei naționale, nu prea. Și e firesc, dacă te gîndești că ipostazierea propriei națiuni ca valoare ultimă pune imediat într-o poziție secundă pe cel ce nu-i de-o națiune cu tine, contează în primul rînd „ai tăi“ și abia apoi, secund, „ceilalți“. Dar despre modul în care se luptă ideologia cu doctrina, săptămîna viitoare.