– Dumneavoastră?

E un malac mare rău care păzeşte intrarea la evenimentul de mega-fiţe la care sînt invitat. E eveniment cu ţinută obligatorie cu papion. Nu am papion, dar sînt îmbrăcat acceptabil în capul meu. Bineînţeles, nu am nici măcar cravată şi nici bărbierit nu sînt.

Nu rezist şi îi zic cu tot dragul.

– Eu, Jeane. Tu?

Omul e zeul intrării la o paranghelie de super-mega-fiţă. Mircea Geoană, în vremea aceea şeful Senatului, este gazda evenimentului. Clar nu îi vine să creadă ce zic eu, dar nici nu ştie ce să îmi zică. M. (o prietenă, şi ea cu mulţi pitici), care a venit cu mine, e îmbrăcată de parcă ar primi Oscarul în seara aia. Se uită cu drag la mine, zîmbind cu gura pînă la urechi, şi îmi zice:

– L-ai stricat şi pe ăsta!

Eu, cu bun-simţul caracteristic, încerc din nou cu dulapul din faţa mea.

– Tarzan? şi zîmbesc încurajator către el.

Tarzan pe dracu’, e clar că e o versiune de smardoi a lui Robocop, căruia i s-a blocat softul. M. rîde cu spume. Mi se explică ţîfnos că ţinuta e obligatorie. M. încearcă să explice că sînt unul dintre invitaţii principali la eveniment. Malacul se uită la mine de sus pînă jos şi dă din cap dezaprobator. Piticii mei sînt fericiţi şi nu mă pot abţine din nou şi zic.

– Mama? Eşti tu acolo înăuntru?

În mod sigur nici mama nu m-ar lăsa să intru. Nu am pantofi de lac, cămaşa nu e apretată, ca să nu mai vorbim că nu sînt bărbierit. Toate acestea, în ochii mamei, mă descalifică în a fi un domn.

Am avut un an foarte fain. Pentru prima dată am fost şi moderator, şi trainer la unul dintre cele mai faine cursuri pentru unii dintre cei mai promiţători tineri din România. În Deltă a fost fabulos. Se dormea cîte trei-patru ore pe noapte, după care se muncea toată ziua. E gala lor şi chiar aş vrea să fiu acolo. Vlad trece pe lîngă mine – e îmbrăcat la ţolul cel bun, pielea lui are culoarea de domn, aşa că trece rapid. Îmi amintesc de o seară cu el în Deltă.

Sîntem vreo şase la o masă – grupul e mult mai mare. Se rîde mult şi se spun o grămadă de poante. Marea majoritate bune, nu de alta, dar le zic eu. Vlad rîde cot la cot cu noi. Obosit de dat din gură, îi zic să bage şi el o poantă. Se uită la mine serios tare şi spune că nu prea ar vrea. Îl întreb de ce. Păi nu prea ştiu poante, zice. Hai bă, nici o poantă?! Zice că ştie cîteva. Păi zi care e mai bună. Zice: „Bine, hai că vă zic“.

Se opreşte cîteva secunde. Arată super serios.

„Băi, dar să ştiţi că nu e prea bună poanta“. Pauză de vreo trei secunde.

„Şi probabil o ştiţi“. Pauză vreo două secunde.

„Şi nici nu prea ştiu să zic poante“.  Încă vreo două secunde de tăcere.

„Şi e mult mai bună de citit“.

Eu mă căpiez de rîs. Îi dau un şerveţel să o scrie pentru noi – nu de alta, dar să ne simţim toţi bine. Rîde şi el de se rupe. Pînă la urmă ne spune poanta. O ştiam. Şi nici nu o zice bine. Oricum rîdem de ne prăpădim.

Nu reuşesc să intru la gala lor. Peste vreo cinci ani, Vlad va deveni ministrul Sănătăţii. Cîţiva dintre ei vor fi secretari de stat în acelaşi guvern tehnocrat – iar alţii oameni de super-succes. Cu Mircea Geoană nu am avut niciodată vreo chimie bună. Mi s-a părut tot timpul că ar fi artificial şi că ar juca un rol care nu i se potriveşte. Am fost şi sînt critic faţă de el. Totuşi, el este cel care a făcut posibil Aspen Institute Romania şi principalul responsabil pentru succesul institutului. Nu sînt prea mulţi politicieni români care să fi reuşit să facă ceva remarcabil pentru societate dincolo de averile lor şi ale familiilor lor. Nu ştiu nici măcar unul din oricare alt partid, în afara cîtorva politicieni din USR, care să fi reuşit să facă ceva înainte de a deveni politicieni. Remarcabil este numărul îngrozitor de mare al politicienilor români strîns legaţi de structurile comuniste de putere în mod direct. Factorul principal care determină succesul acestora par să fie legăturile lor cu fosta Securitate, ale părinţilor sau rudelor lor apropiate. Rudele elitelor comuniste, ale generalilor, miniştrilor, securiştilor sau miliţienilor comunişti continuă să domine într-un mod extraordinar viaţa politică românească. Şi tot ei ţipă ca din gură de şarpe că sînt sabotaţi de „securişti“.

Au trecut mai mult de şase ani. Tot nu am un costum cu papion. Sînt invitat să iau parte la o întîlnire a unui înalt oficial european. Invitaţii din faţa mea sînt un fost prim-ministru condamnat penal, fost ginere al unui fost ministru de externe din timpul comunismului, doi copii de generali cu legături foarte solide cu Securitatea şi un nepot al fostului şef al Securităţii comuniste. Nici unul dintre ei nu este oprit pentru controlul de securitate. Decid că nu vreau nici măcar să încerc să văd dacă mă vor controla, aşa că mă întorc şi mă duc acasă.