La prima vedere, ideea legării fondurilor de coeziune de respectarea principiilor statului de drept ar fi cam singura pîrghie prin care Uniunea Europeană ar putea preveni sau sancționa derapaje grave în statele membre.

La negocierea Tratatului European, liderii și-au putut imagina că un stat membru ar putea să se abată grav și repetat de la principiile și valorile Uniunii. De aceea au născocit celebrul Articol 7, denumit și „opțiunea nucleară“. Într-adevăr, activarea acestui articol ar putea duce la suspendarea dreptului de vot în Consiliu – dar nu obligatoriu, se pot găsi și alte sancțiuni.

Numai că, în condițiile de față, accesul la „butonul roșu“ pare blocat. Ultima fază a sancțiunilor, care presupune constatarea în unanimitate a unei „încălcări grave și persistente“, în pofida atenționărilor și chemărilor anterioare la ordine (cazul Poloniei), este de neaplicat în condițiile în care – așa cum ne așteptăm – membrii Grupului de la Vișegrad se vor susține între ei.

Adevărul este că realitățile europene de azi depășesc imaginația părinților Tratatului de la Lisabona. Ei și-au închipuit că un stat ar putea să o ia razna la un moment dat, nu însă și un grup de state. Ceva trebuie făcut.

Așa a apărut ideea unei lovituri mai scurte și mai dureroase. Dacă guvernul indisciplinat nu revine la valorile europene, din convingere sau măcar de rușine că a fost atenționat în fața colegilor, atunci se va cuminți forțat. Rămas fără fonduri europene, își va pierde susținerea publică, sprijinul politic și, în cele din urmă, va cădea, făcînd loc – cum altfel? – unui guvern care va înțelege să respecte regulile clubului. Așa să fie?

Lăsînd la o parte aspectele de ordin juridic, foarte complicate de altfel, nimeni nu garantează că o blocare a fondurilor europene ar putea genera reacții atît de vehemente în statul respectiv încît să ducă la răsturnări politice. Guvernele care încalcă valorile europene sînt înconjurate de elite hrăpărețe și/sau puternic ideologizate, servite de aparate de propagandă foarte puternice. În plus, troll ii Kremlinului de-abia vor aștepta să semene otravă pe rețelele de socializare. Pînă acum, atenționările de la Bruxelles mai degrabă au consolidat regimurile iliberale decît să le destabilizeze. După cum sancțiunile economice nu au destabilizat nici tiraniile de la Kremlin sau Teheran. Ar trebui să învățăm ceva din asta.

Și cine va suferi, de fapt, cel mai tare de pe urma unor tăieri ale fondurilor? Administrațiile locale, micile afaceri, fermierii, organizațiile neguvernamentale, comunitățile defavorizate. Cu alte cuvinte, măsura ar lovi exact acolo unde este mai multă nevoie de Europa. Uniunea Europeană e și așa plină de diviziuni. Una suplimentară între Vest și Est n-ar servi la nimic.

În ultimele zile s-a vorbit mult despre o declarație a ministrului român de Externe, Teodor Meleșcanu, în care acesta susținea că statele net contributoare au de cîștigat de pe urma politicii de coeziune. Ei bine, are dreptate, iar aceasta este o virtute a politicii de coeziune, nicidecum o slăbiciune.

Ideea nu e deloc nouă. Un raport al guvernului polonez, datînd încă din 2011 – deci de pe vremea liberalilor lui Donald Tusk! – arăta că marii contribuabili la bugetul Uniunii sînt, în realitate, şi cei mai mari beneficiari. De exemplu, pentru fiecare euro plătit în contul politicii de coeziune, Germania realizează venituri de 1,25 euro din exporturile către Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria, ţări care au aderat în 2004. Cei 15 membri mai vechi ai Uniunii urmau să cîștige aproape 75 miliarde de euro prin politica de coeziune, în intervalul 2007-2013.

A vrut Donald Tusk să spună că țara sa este spoliată de vest-europeni? Evident că nu. În perioada 2007-2013, Polonia a fost campioana atragerii fondurilor de coeziune, și-a construit cu bani europeni o infrastructură de invidiat, și-a modernizat orașele, industria și agricultura. În plus, a traversat criza financiară fără o scădere a activității economice, așa cum i s-a întîmplat, de exemplu, României.

La vremea respectivă, Polonia căuta argumente în sprijinul creșterii alocărilor bugetare pentru perioada 2014-2020, în timp ce Marea Britanie amenința că va vota un buget multianual doar în condițiile unei reduceri drastice (pe vremea aceea, David Cameron juca rolul de eurosceptic). Așa că Varșovia le spunea partenerilor: nu ne tăiați din bani, pentru că și voi veți avea de pierdut, putem cîștiga împreună!

În cele din urmă, cu medierea Germaniei, bugetul pe 2014-2020 a fost redus față de precedentul, dar nu în măsura în care cerea Londra. Statele net contributoare vor avea întotdeauna un cuvînt mai greu de spus la alcătuirea bugetului decît cele de coeziune. E un adevăr.

Poate că legarea alocărilor bugetare de alte criterii decît cele din politica de coeziune va fi impusă de contributorii neți, așa cum s-a întîmplat acum cîțiva ani cu reducerea bugetului.

Așa s-ar putea rezolva, pe hîrtie, pierderile bugetare suferite în urma Brexitului. Cît privește derapajele de la statul de drept, nu putem fi așa siguri. Statul de drept este o valoare esențială a construcției europene, iar guvernele care încalcă aceste principii trebuie să suporte consecințe. Întrebarea este doar dacă tăierea finanțării este cea mai bună idee sau dacă nu cumva ar trebui imaginate alte căi. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.