După alegeri, rien ne va plus… Liga lui Matteo Salvini și Mișcarea Cinci Stele condusă de Luigi Di Maio vor forma noua coaliție de guvernare din Italia. Cele două partide considerate marginale sau periferice au devenit, prin alianță, principala forță politică a Italiei. Partidele „mainstream“ (Forza Italia, Partidul Democrat și aliații) nu reușesc să formeze o majoritate parlamentară. O alianță antisistem, antieuropeană (sau, oricum, anti-EU), cu un discurs xenofob și cu un program de reforme economice foarte controversat, e pe cale să intre la guvernare. Premier va fi, cel mai probabil, Giuseppe Conte, un avocat și profesor de drept cu un profil public șters și fără experiență politică, cunoscut doar pentru că este co-autor al unui program de debirocratizare a administrației susținut de M5S. Iminența învestirii unui guvern legitim după o lungă perioadă de incertitudine nu e neapărat o veste bună. Italia e pe cale să treacă de la instabilitate la destabilizare.

Pe scurt, alianța roșu-brună promite să pună pe roate economia Italiei, puternic afectată de criza financiară din 2008, și să-i ajute pe cei trei milioane de cetățeni aflați în situație de precaritate. Însă măsurile propuse sînt contradictorii și iresponsabile, spun numeroși analiști. Conform așa-numitului „contract“ de guvernare, familiile vor avea un venit minim garantat de 780 de euro (cu condiția ca titularii acestui venit să-și caute activ loc de muncă). Se estimează că acest program va costa 17 miliarde de euro. Și pensia minimă va fi tot în valoare de 780 de euro. Dar sînt avute în vedere și alte reforme ale sistemului de pensii. Cea mai importantă schimbare se referă la renunțarea la creșterea vîrstei legale de pensionare, adoptîndu-se în schimb un sistem de calcul pe puncte care corelează vîrsta ieșirii la pensie și numărul de ani în care persoana a contribuit la asigurările sociale. Și această promisiune ar costa în jur de 20 de miliarde de euro, spun unele analize. Asta, în vreme ce Italia e țara europeană cu cea mai mare datorie externă în termeni nominali. Și a doua, după Grecia, în ceea ce privește gradul de îndatorare (132% din PIB). Alianța roșu-brună propune de asemenea o regîndire a sistemului de impozitare cu două niveluri de taxare, de 15%, respectiv 20%, ceea ce va însemna o pierdere la buget de aproximativ 50 de miliarde de euro.

Una peste alta, programul propune o creștere a cheltuielilor guvernamentale concomitent cu o scădere a veniturilor statului din taxe și impozite. Așa-numitul „contract“ de guvernare nu oferă multe explicații cu privire la sursele de finanțare pentru acest ambițios program. Evident, el depășește cadrul normativ stabilit de Uniunea Europeană în ceea ce privește responsabilitatea fiscală. Nu e deci exclusă o confruntare cu Bruxelles pe această temă.

Cît de departe poate merge Italia pe această cale? Care e gradul de autonomie în ceea ceea ce privește politica financiară a unui stat membru al Uniunii Europene și al zonei euro? Liderii celor două partide au vorbit de o „renegociere“ a tratatelor. S-a vehiculat, de asemenea, ideea renunțării la moneda unică europeană. Dar și această pistă a fost abandonată. Luigi Di Maio a sugerat la un moment dat că poate, în anumite tranzacții, se va folosi o monedă națională, paralelă cu euro… Dar poate un stat să susțină două contabilități, adică una pentru economia reală și încă una pentru economia „paralelă“?

Cele două partide populiste au cîștigat alegerile cu un discurs xenofob și antiimigrație. Deportarea celor 500.000 de imigranți (fără acte) aflați pe teritoriul Italiei constituie o prioritate pentru noua coaliție. Care a cerut, de asemenea, fonduri suplimentare din partea UE, printre altele pentru construirea unor centre de primire „temporare“.

În plan diplomatic, odată cu răcirea relațiilor cu Bruxelles se întrevede o apropiere de Moscova. M5S a cerut deja, în mod repetat, anularea sancțiunilor economice hotărîte la nivel european pentru Rusia după anexarea Crimeei.

Greu de prevăzut ce se va întîmpla în viitorul apropiat. Pentru că pînă și prezentul imediat e dificil de surprins cu precizie: declarațiile politice ale celor doi lideri principali sînt în același timp vagi și radicale, în plus, sînt adesea retractate, schimbate, nuanțate pînă la diluarea totală a conținutului. O acțiune planificată e contrazisă, anulată, înlocuită eventual chiar cu opusul ei, într-un vacarm politic din care nimeni nu mai pricepe nimic. A nu se înțelege că bagatelizez sau că minimalizez potențialul distructiv al acestor bîlbîieli incalificabile: acest amestec de populism și iresponsabilitate într-o țară cu economie oricum fragilă și cu un sistem politic instabil din construcție poate fi otrăvitor nu doar pentru Italia, ci și pentru Europa.

Ei bine, avînd în vedere toate aceste „reforme“ susținute de noua coaliție, se prea poate ca în curînd Italia să schimbe radical regimul politic, să treacă la cea de-a Treia Republică. Sau nu.