Statul român începe să fie tot mai mult o sumă de absurdități și mai puțin un ansamblu coerent de in­sti­tuții funcționînd mai mult sau mai puțin competent în interesul societății. Încerc să le enumăr fără să am pretenția că încerc să construiesc o ierarhie a eșecului sau, în unele cazuri, a ticăloșiei evidente și militante.

CNCD – pînă nu de mult era un organism care sancționa motivat derapaje grave. S-a transformat în foarte scurt timp într-un soi de ridicol scut al diverșilor ofensați din cercurile apropiate lui Liviu Dragnea, neglijîndu-și sau anulîndu-și de a dreptul misiunea de mediator, garant și supraveghetor al unui discurs care nu duce înspre extremism. Ca să amintesc doar una dintre deciziile recente, CNCD a hotărît să devină un soi de arbitru al glumelor, transformîndu-se peste noapte dintr-o instituție respectabilă chiar într-o glumă proastă. CNCD ar putea să-și administreze sieși o meta-sancțiune pentru rea-voință. Cu cîteva decizii cu evident substrat politic a reușit să își distrugă un bun renume construit în ani și care azi nu mai există. CNCD e în acest moment o fantomă inutilă și toxică.

Avocatul Poporului – prin refuzul de a prelua cereri de intervenție venite din societatea civilă sau din partea Opoziției, Avocatul Poporului s-a transformat într-un soi de consilier juridic de mîna a treia al Puterii. Și-a anulat astfel misiunea și, la fel ca în cazul CNCD, a devenit inutil, un organ inert în care o boală incurabilă scobește adînc și care, prin inacțiune, răspîndește în societate virusul distrugător al nedreptății.

Curtea Constituțională – alt arbitru care se bucură de cadourile echipei-gazdă. În 2012, Curtea Constituțională rămăsese ultima linie de apărare în fața unui asalt fără precedent împotriva oricărei instituții cu urme de autonomie. În fapt, ceea ce se întîmplă zilele acestea e un soi de act final al acelei tragedii parțial eșuate. CCR reușește să se îndepărteze tot mai mult de societate printr-o serie de decizii care încurajează cumva piața infracțiunilor din România. E neclar ce îi face pe judecătorii constituționali insensibili la subiectul acesta și la spiritul în care a fost scrisă legea fundamentală, dar efectele sînt relativ ușor de cuantificat urmărind numărul de dosare închise după ce deciziile Curții devin publice. O cifră pusă la dispoziție de DNA: 245 de dosare clasate după redefinirea infracțiunii de abuz în serviciu.

Ministerul Justiției – post-Rodica Stănoiu a existat un soi de înțeleaptă tradiție românească prin care miniștrii Justiției erau aleși dintre persoanele cu un oarecare trecut profesional ce nu putea fi contestat. Ba chiar s-a apelat adesea la independenți. Însă orice urmă de vagă competență, cumpătare sau înțelepciune a fost abandonată odată cu numirea la finalul lui 2016 a lui Florin Iordache. Ulterior, postul a fost preluat de Tudorel Toader, care a anulat orice prezumție de bune intenții ar fi putut să emită un ministru român al Justiției. Dl Toader nu numai că lucrează intens la destructurarea sistemului pe care îl conduce, ci și începe să pună pe agendă periculoase teorii suveraniste (nu ne spun nouă străinii ce să facem), ceea ce arată nu numai hotărîrea cu care acționează, ci și un orgoliu prost plasat și teribil de dăunător.

CNA – organism altădată militant în menținerea unui mediu audiovizual la parametri relativ decenți, e zilele acestea un soi de moluscă instituțională ce acționează în baza unor reflexe tot mai stinse. Ca un subcapitol aici, aș aminti megastructura care este televiziunea publică și care cheltuiește sume uriașe din banii contribuabilului pentru a întreține canale fără audiență, fără misiune și generatoare doar de scandaluri obositoare.

Serviciile secrete – un consens transpartinic dramatic face ca zona asta de instituții să se afle în afara oricărui control real al societății civile. Vinovăția aici este, repet, a tuturor factorilor politici începînd cu însuși președintele României, care a adoptat același modus vivendi al pre­decesorilor săi. Tolerează binevoitor in­dependența absolută a oamenilor din servicii și, ulterior, caută scuze sau încearcă să acopere dezastrul prin tăcere sau mutarea subiectului în alte zone.

Nu sînt acestea singurele instituții care au uitat de ce există (ajunge să vă uitați la Ministerul Sănătății și la CNAS, sau la Ministerul Educației, sau la ANAF, alegeți oricare dintre ele, argumentele există). Sînt însă relevante pentru un fenomen prea puțin studiat: acela al eșecului gradual al statului.

Cu fiecare ratare a uneia dintre aceste instituții, un principiu moare, o lege se golește de sens și un om sau o categorie de oameni decide că nu mai poate avea încredere în stat. Toți cei aflați în situația aceasta, ajung să hotărască fie să nu mai accepte regulile ante-numitului stat, fie să abandoneze cu totul și să plece din țară. Așa se explică și scîrba aceea mult hulită provocată unora de exercițiul banal al votului. Oamenii aceia nu sînt lipsiți de spirit civic, ci de încredere.

Nu cred că avem de-a face cu furtuna perfectă și în multe dintre aceste instituții există oameni care încă mai încearcă. Asztalos Csaba la CNCD, Livia Stanciu la CCR, Doina Rusu la CNA și mulți alții. Însă toți aceștia sînt deocamdată minoritari. Instituțiile au fost populate cu persoane fără însușiri sau care își definesc viața după funcția deținută. N-a fost tot timpul așa și nu trebuie să rămînă așa.

Orice misiune politică își asumă Opo­ziția românească acum, trebuie să pornească de la prezumția că degradarea statului trebuie oprită. Pentru că încrederea într-un stat funcțional e esențială pentru un stat democratic. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.