În ultima zi la Sarajevo, chiar înainte de a pleca, am vizitat Muzeul genocidului și al crimelor împotriva umanității. Reperasem muzeul cu o zi în urmă, chiar pe strada principală din centrul istoric, văzusem un indicator plasat discret, la fel de „discrete“ sînt urmele de gloanțe de pe zidurile caselor. Pentru că orașul m-a sedus încă din primele minute petrecute aici (așa cum am povestit în articolul meu anterior) cu farmecul său aparte și cu amestecul său de culturi, dar și prin forța cu care și-a revenit la viață după război, am simțit ca pe un fel de datorie să aflu mai multe despre trecutul său recent și să nu-i ignor suferințele. De obicei, turiștii vin și pleacă și iau contact doar cu o suprafață a lucrurilor. Mai mult decît atît, pe noi, românii, nu prea ne interesează ce se întîmplă dincolo de „ograda“ noastră, în țările vecine, iar vecinătatea se rezumă de cele mai mule ori la granițe pe care le traversăm în drumul nostru spre Vest. Nu ne dăm seama că avem ce învăța unii de la ceilalți. Asediul orașului Sarajevo a fost cel mai lung asediu al unui oraș european din istoria modernă, a durat de trei ori mai mult decît asediul Stalingradului și cu un an mai mult decît cel al Leningradului. Forțele sîrbe ale Republicii Srpska și armata iugoslavă au asediat Sarajevo de la 5 aprilie 1992 pînă la 29 februarie 1996, au murit peste 11.000 de oameni, dintre care 1500 de copii.

Muzeul este unul particular – ni se spune chiar la intrare –, realizat fără nici un fel de contribuție sau de sprijin din partea statului bosniac. Tînărul care ne întinde biletele precizează că anumite lucruri nu sînt asumate nici acum pînă la capăt și că, de pildă, nu există nici un monument care să comemoreze în mod oficial victimele războiului. Muzeul pare mai degrabă o casă conspirativă, însă obiectele, fotografiile și alte mărturii îngrămădite în cele patru-cinci cămăruțe întunecoase, de la primul etaj al unui imobil vechi, reușesc să transmită mai multă emoție decît multe alte instituții de acest gen. S-a încercat o recuperare obiectivă, fără exagerări „impuse“, însă e atît de multă suferință adunată acolo, între pereții aceia, încît ieși pur și simplu răvășit, ai nevoie de o cafea tare bosniacă pentru a-ți reveni. M-au impresionat cel mai mult portretele copiilor. O fotografie, povestea scrisă în cîteva rînduri și, de pildă, ursulețul pe pluș pe care îl ținea în brațe în momentul în care a fost împușcat, sau alte obiecte personale. Pe ecrane se derulează imagini din timpul asediului. Materiale video filmate de amatori, nemontate. Vezi străzile din Sarajevo și oamenii care fug haotic dintr-o parte în alta, aplecați, ferindu-și capetele cu mîinile, traversează strada doar ca să ajungă pînă la magazinul de pîine, pîndesc un moment prielnic, de undeva de deasupra se trage, dușmanul e invizibil. Lunetiștii de sus, de pe munte, trag la liber în civilii din oraș. Ai senzația că asiști la o realitate virtuală, la un joc de Counter-Strike, pe un computer. Apoi vezi fotografiile criminalilor de război care nu au fost prinși nici pînă în ziua de astăzi. Și îi descoperi și pe cei care au fost condamnați – 3-4 ani pentru crime împotriva umanității, 10-12 ani pentru genocid –, ți se pare o glumă proastă, ți-amintești fără să vrei (pentru că mintea umană e programată să gîndească prin comparații și analogii) de condamnările de la noi și de „anii cu suspendare“.

Am părăsit Sarajevo îndrăgostită iremediabil de oraș, dar totuși bulversată și marcată de tot ceea ce am văzut în micul muzeu particular. Chiar la ieșire am mai trecut o graniță care nu era păzită de nimeni și am intrat în Republica Srpska, una dintre cele două entități autonome care fac parte din statul bosniac. Plăcuța cu numele republicii era stropită cu vopsea roșie. A urmat o călătorie de două ore pe un drum pustiu care șerpuia printre niște munți fabuloși, sălbatici și împăduriți, care îmi aminteau pe undeva de Apusenii noștri. Sate puține, printre care și unul care se numea Rumunija, oameni și mai puțini pe la porți, senzația de țară nelocuită. Pentru că mai aveam niște mărci bosniace, ne-am gîndit să ne oprim undeva ca să bem o cafea, deși nu prea aveam unde. În cele din urmă am dat peste o coșmelie din bîrne care părea un soi de han, pentru că avea două mese de lemn în fața intrării. Am oprit și ne-a întîmpinat un sîrb pe la 60 de ani, probabil proprietarul locului. Înăuntru, polițiștii locali își luau masa de prînz, cu fripturi și roșii proaspete din grădină, așa că ne-am simțit în siguranță. Sîrbul era un personaj – un look de luptător de gherilă ieșit la pensie sau de rocker puriu, fără dinți, dar cu plete albe și cu o bandană roșie, destul de beat și de euforic. Nu știa o boabă engleză și nici o altă limbă în afară de sîrbă, însă ne-am înțeles prin semne și puținele cuvinte similare din limbile noastre. De unde sîntem? România. Un zîmbet mare i s-a lățit pe chip. Românii și sîrbii sînt prieteni! Imediat ne-am trezit cu niște beri în față și am dat noroc. Apoi am încercat să încropim o conversație absurdă, folosindu-se fiecare de reperele pe care le știa. Ceaușescu, Tito, Hagi, comunism. Prieteni, ce mai! Sîrbul s-a străduit să ne explice părerea lui: Ceaușescu și Tito au fost extremiști. Am fost total de acord cu el. Un alt rînd de beri a apărut pe masă. Am trecut la discuții mai serioase – românii și sîrbii sînt ortodocși. Pravoslavnic! – a exclamat sîrbul fericit și și-a făcut o cruce mare. Deci, și mai prieteni. A dispărut în casă, de unde s-a întors cu niște carne friptă și cu roșii, de la polițiști, și ne-a invitat să mîncăm „gratis“. Apoi ne‑a făcut cadou o fotografie cu reproducerea unei icoane făcătoare de minuni, ne-am lămurit noi cu greu. Sîrbul a lăcrimat un pic: „Pravoslavnic, prieteni… musulmanski, pac, pac, pac!“ (îndrepta o pușcă imaginară spre dușmani invizibili), tot repeta el, am priceput mesajul și n-am simțit nevoia să-l contrazicem, n-ar fi priceput nimic și n-ar fi avut nici un rost. Apoi ne‑a invitat în casă ca să îi vedem colecția de fotografii. Pe un perete trona portretul generalului Ratko Mladici (criminal de război), idolul său, o fotografie cu echipa națională de fotbal a Serbiei și o alta cu sîrbul nostru, cu vreo 25 de ani mai tînăr, într-o trupă de băieți, înarmați pînă în dinți cu niște puști Kalașnikov, voioși și puși pe fapte mari. Mi-am dat seama dintr-odată că am nimerit într-o realitate paralelă cu cea pe care tocmai o părăsiserăm, în Muzeul genocidului și al crimelor împotriva umanității, aflat la doar o sută de kilometri distanță. Însă nu distanțele contează aici, ci schimbarea de perspectivă, „adevărul“ pe care fiecare îl deține și relativizarea acestuia. Pentru noi, niște turiști români rătăciți în Republica Srpska, sîrbul a fost un om bun – ne-a primit cu prietenie, ne-a ospătat pe gratis, ne-a făcut cadou icoane, ne-a îmbrățișat la plecare. Același sîrb și alții ca el i-au omorît pe copiii nevinovați de la Sarajevo. Pentru că a crezut în „adevărul“ lui. Iată cum, într-o lume post-adevăr, lucrurile se pot inversa pînă la absurd, iar binele și răul devin la rîndul lor relative. În Bosnia acum e pace (o pace relativă, desigur), puștile Kalașnikov au fost îngropate în fundul curții, morții de la Sarajevo nu mai pot vorbi. Iar noi, ceilalți, nu putem face mai mult pentru ei decît să-i plîngem și să le aducem un omagiu. Și să încercăm să ținem răul la distanță, pentru ca astfel de lucruri cumplite să nu se mai întîmple. Dar care este răul? Cum îl putem identifica? De unde vine el, de fapt?

Foto: wikimedia commons