În Venezuela, președintele Nicolas Maduro a fost foarte aproape de a da o adevărată lovitură de stat, prin transferarea puterii legislative în mîinile Curții Supreme. O bizarerie care i-ar fi permis președintelui să dispună de puteri mult sporite, dacă nu chiar excepționale. Pînă la urmă, la presiunea internațională, Maduro a dat înapoi, dar povestea își păstrează relevanța ei, inclusiv pentru regiunea noastră.

Venezuela este – o știe toată lumea – un stat autoritar. În statele autoritare, conducătorul autoritar dorește tot mai multă autoritate, mai ales pe măsură ce situația țării se degradează. Și cum, în statele autoritare, situația se degradează mereu, liderul autoritar cere – și, de cele mai multe ori, obține – tot mai multă autoritate.

În Venezuela e o problemă cu mîncarea. Bine, e o problemă cu mai multe produse de strictă necesitate, nu doar cu alimentele, dar să ne referim, generic, la mîncare. Să observăm că, în regimurile autoritare, mîncarea începe să devină o problemă pe măsură ce autoritatea liderului se întărește. Cu cît mai multă autoritate, cu atît mai multă penurie. Și, după cum am mai spus, cu cît mai multă penurie, cu atît mai multă nevoie de autoritate.

Apoi, regimurile autoritare au foarte mulți adversari, mai ales în exterior (de cei din interior se ocupă ele, mai mult sau mai puțin eficient – în general, mai mult). Poate fi vorba despre Statele Unite (cel puțin cele de dinaintea lui Trump), de companiile multinaționale sau de miliardarul George Soros, în Europa Centrală. Pentru a proteja țara de asemenea influențe nefaste, regimurile autoritare au nevoie, evident, de mai multă autoritate. Dar ce face dușmanul în acest timp? Dușmanul nu doarme. El lucrează, din ce în ce mai îndîrjit. Așa că va fi nevoie de și mai multă autoritate pentru a-l contracara.

Regimurile autoritare sînt mai mereu în criză de timp. Deciziile trebuie luate repede și puse în aplicare și mai repede. Regimurile autoritare sînt unele ale stărilor excepționale. Dezbaterea este vorbărie fără sens. Amendamentul, un moft consumator de timp prețios. Critica – sabotaj. Problema este că, odată luată o decizie pe repede-înainte, corectarea ei necesită – ați ghicit – mai multă autoritate.

Regimurile autoritare sînt străbătute de o morală simplă, neaoșă, au tendința de a simplifica și de a uniformiza, și așteaptă același răspuns din partea societății. Dar societățile, de cele mai multe ori, se dovedesc mai sofisticate decît își închipuie liderii autoritari, care vor cere și mai multă autoritate pentru a stăvili derapajele.

Astfel că artele plastice trebuie să fie simple și înțelese de toată lumea, piesele de teatru montate și jucate în stilul clasic (exprimările prea îndrăznețe putînd trece drept decadente), filmele trebuie să distreze sau să educe, nu să pună probleme, arhitectura trebuie să țină seama în primul rînd de aspectul utilitar (vezi criza de timp).

Științele sociale sînt, în general, suspecte – sociologia trebuie atent controlată și pusă în serviciul autorității, istoria oricum trebuie să redea doar aspectele luminoase din trecut și nu pe cele controversate. Științe care merg în direcția înțelegerii reciproce a culturilor, precum antropologia culturală, sînt de-a dreptul periculoase. Putem privi prin această prismă epurările din mediul universitar turc sau presiunile guvernului ungar asupra Universității Europei Centrale de la Budapesta. Ori controlul tot mai puternic efectuat de statul polonez asupra instituțiilor publice de cultură și media.

Regimurile autoritare au un adevărat cult al ordinii și al siguranței – cu atît mai mult cu cît văd în regimurile democratice și liberale cauze ale dezordinii și nesiguranței. De multe ori, însă, regimurile autoritare nu reușesc să asigure ordinea și siguranța promise. Cu cît autoritatea sa crește, cu atît regimul Erdogan este mai puțin eficient în lupta împotriva terorismului și, deci, se arată mai puțin capabil de a proteja siguranța propriilor cetățeni. Atentatul de la Petersburg arată și el că regimurile autoritare nu sînt deloc scutite de necazuri pe care, altfel, le consideră proprii societăților deschise și liberale. Ba mai mult, pare un fel de pedeapsă binemeritată pentru greșelile lor.

Diferența este că, în timp ce so­cie­tă­ți­le liberale și democratice își afirmă tot mai clar valorile în fața terorismului, din Israel pînă în Franța și din Germania pînă în Marea Britanie, regimurile autoritare vor cere, de fiecare dată, evident, mai multă autoritate. 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.