Nefericitul experiment la care au luat parte săptămîna trecută patru televiziuni și un număr neclar de publicații online (difuzarea simultană a unui interviu cu un urmarit internațional) a provocat suficientă stupoare cît să nu mai fie nevoie să o mai descriu aici. Valul de indignare care a urmat conversației Ion Cristoiu – Sebastian Ghiță a amestecat însă planurile în așa măsură încît e nevoie, cred eu, de niște clarificări. Asta pentru că nu chiar tot ce e legat de acel interviu este neapărat greșit. O să încerc să o fac aici, fără să intru în partea de conținut, mai ales că serialul continuă (cel puțin la data la care scriu acest text).

1) Era necesar un interviu cu Sebastian Ghiță?

Asta e o întrebare la care doar editorul unui program poate răspunde. Altfel, ca regulă generală, nici un ziarist cu un minimum de respect de sine nu poate refuza un interviu cu un personaj controversat care a influențat atît de mult decizii politice și administrative în țara de origine. Un interviu poate să producă dezvăluiri, dar poate fi la fel de valoros dacă, grație talentului celui care pune întrebările, e revelator pentru caracterul celui intervievat.

Ca să răspund la întrebarea asta, am să folosesc și o întrebare ajutătoare. E Ghiță important? Pot mărturiile sale ajuta la stabilirea adevărului, la o mai bună înțelegere a modului contorsionat de funcționare a elitelor românești?

Răspunsul e clar. Un interviu cu Sebastian Ghiță e justificat. Un interviu, nu o tribună, o platformă pe care intervievatul să peroreze nederanjat.

2) Am asistat la o mișcare de PR coordonată între Evenimentul zilei și cele patru televiziuni care au difuzat simultan interviul?

O întrebare pe care ar fi trebuit (și trebuie încă) să și-o pună Ion Cristoiu, în primul rînd. Eventual ar putea chiar să răspundă la ea. Dar nu numai domnia-sa. Comisia de etică a televiziunii publice ar trebui la rîndu-i să pună această întrebare. Pentru că dacă răspunsul este pozitiv, că a existat coordonare, iar beneficiarul poate fi identificat, atunci televiziunea publică a comis o greșeală majoră. S-a pus în serviciul unei operațiuni de influențare a opiniei publice cînd misiunea ei e să informeze opinia publică oferindu-i fapte și analize cu surse corecte și intenții clare.

3) Avea rost retransmisia interviului de către TVR?

Ca regulă, transmisiile simultane se întîmplă în cazul unor evenimente majore (înmormîntarea Regelui Mihai e cel mai recent exemplu). Interviul cu fostul prieten (sau proprietar, nu mi-e clar) al lui Victor Ponta nu era sub nici o formă așa ceva. Mai ales în forma serializată în care este difuzat. Cei care au decis să intre așa pe post știau bine că nu e nici o informație acolo. Și atunci care a fost rostul primului episod? N-am un răspuns, dar aș reveni la întrebarea din paragraful anterior.

Cum e posibil ca o televiziune cu un buget de sute de milioane de euro și mii de angajați să depindă de conținut împrumutat? Și aici răspunsul e clar. Retransmisia aceea nu avea nici un rost.

4) Dacă acceptăm că interviul era util și necesar, avea TVR variante?

Orice redacție vrea conținut propriu. Recunoști meritul altora citîndu-i, dar nu participînd activ la șaradele lor. Chiar nu s-a găsit un jurnalist al TVR care să meargă pînă la Belgrad, dacă s-a considerat că e justificată prezentarea opiniilor/dezvăluirilor lui Ghiță? Știu că în TVR sînt sute de oameni care toacă fără rost banii statului. Mai știu că mulți dintre „profesioniști“, lăsați să se descurce în piață, ar eșua într-un mod ridicol.

În același timp însă, în TVR încă mai sînt oameni care știu să pună întrebări. Nu am să dau nici un nume, de teamă să nu le fac rău.

Și chiar dacă nu ar fi trimis un corespondent la Belgrad, TVR a ratat o bună ocazie de contextualizare a acelui interviu. Cine l-a realizat? Cine l-a difuzat? Ce întrebări nu s-au pus? De ce alege acum Ghiță să vorbească? Ce e nou în ce spune interlocutorul lui Ion Cristoiu? De ce în acest fel? Cum se face că toată lumea ajunge la „Sebi“, mai puțin autoritățile? Care e legătura dintre actuala putere politică și urmăritul internațional?

Mica fraudă logică pe care o comite TVR e să spună că și ea vrea audiență. Însă o face doar uneori și fără vlagă sau sens. Atunci cînd îi convine, televiziunea publică vorbește despre calitate și relevanță ca opus al audienței. O fraudă logică. Cifrele din seara respectivă pun TVR 1 mult în afara relevanței. Fie și doar din punctul ăsta de vedere, coordonatorii editoriali ai canalului 1 al televiziunii publice trebuie să dea niște răspunsuri.

De ce e TVR altfel? Pentru că, teoretic, servește interesul public. Nu am să insist asupra definiției. Ceea ce nu vor sau nu pot să înțeleagă mai-marii televiziunii publice e fantastica libertate care li se oferă, uriașele oportunități. Redacțiile private se întreabă de trei ori înainte de a plăti o deplasare oriunde în țară, nu mai vorbesc de cele externe. TVR are toate resursele la dispoziție să facă jurnalism. Alege să îl mimeze. Dacă alții falsifică știri, TVR își falsifică misiunea. Cînd nu își bate joc de-a dreptul de ea.

E greșită intervenția politică? Capii TVR au fost chemați la Parlament să dea explicații. Deocamdată nu au ajuns. Din nou, teveriștii comit un raționament strîmb și califică transparența drept presiune politică. Ar trebui să se calmeze. Nici Opoziția nu dă semne că vrea o presă publică decentă. Dacă se teme de ceva actuala Opoziție, lucrul acela e că PSD refuză să împartă frățește o felie de influență în presă. Peisajul e deprimant. Presa liberă e stînjenitoare pentru toate forțele politice românești.

Altfel, nu. O audiere la Parlament nu poate fi greșită. În intenție. Conținutul îl vom discuta cînd și dacă acea audiere se va produce.

Concluzie

Ceea ce se întîmplă cu acel nefericit interviu e un simptom al degradării accelerate a presei românești. Televiziunea publică din România avea pînă de curînd această caracteristică – făcea eforturi să fie invizibilă. Singura televiziune din lume care nu vrea să fie văzută. Acum vrea să fie văzută, însă nu de public, ci de efemeridele cărora crede că le datorează existența. De cîțiva mai-mari ai zilei.

E probabil o datorie de onoare a următoarei Puteri să se uite la cît și cum se cheltuiesc bani publici pentru televiziune. Grecii au făcut-o acum cîțiva ani și au și acționat în consecință. Radical. Nu se va întîmpla probabil în România, dar merită discutat măcar așa, de dragul unei viitoare istorii contrafactuale. 

P.S. Titlul este inspirat de o inițiativă puțin cunoscută a lui Andrei Gheorghe. Ar fi trebuit să fie un site de critică de media cu acest nume. E micul meu omagiu pentru un uriaș al mediei românești post-1989. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.