Undeva, în Balcani. Peisaj de iarnă: case dărăpănate, cu acoperişurile cocoşate de zăpadă, drumuri desfundate şi cîrciumi care te îmbie cu mirosuri de şliboviţă şi cevapcici. Şi un tren care-şi croieşte cu greu drumul către o destinaţie incertă.

Trenul e vopsit în culorile drapelului sîrb şi e inscripţionat cu sloganul „Kosovo e Serbia“, tradus în mai multe limbi, inclusiv în albaneză. Vagoanele de călători, nou-nouţe, sînt decorate cu imagini ale bisericilor şi mînăstirilor ortodoxe sîrbe din Kosovo. Trenul de fabricaţie rusească, un amănunt deloc de neglijat, veţi vedea, a fost trimis în Kosovo la comanda guvernului de la Belgrad. Dar trenul nu ajunge în gară. Este oprit de oameni înarmaţi. Apoi face cale întoarsă. Trenul ăsta, care ar trebui să unească oraşe şi să-i apropie pe oameni, nu e trenul prieteniei.

Nu este primul incident între Serbia şi Kosovo din ultima vreme. Dar, cu siguranţă, e unul notabil. Dacă episodul s ar fi terminat cu un tren blocat pe o linie moartă, poate că nici n-am fi avut ce povesti. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. La scurt timp după incident – şi după convocarea Consiliului Naţional de Apărare –, preşedintele Tomislav Nicolici a spus că e gata să trimită armata pentru a apăra viaţa etnicilor sîrbi din Kosovo. Hashim Thaci, preşedintele Kosovo, a explicat că sîrbii încearcă să provoace un război şi l-a acuzat pe Nicolici de agresiune. „Dar am trimis un tren, nu tancuri“, a răspuns, ceva mai tîrziu, premierul sîrb Aleksandar Vucic. Un război al declaraţiilor în care cuvîntul „război“ apare ca o ameninţare tot mai reală.

Într-adevăr, unităţi speciale ale armatei din Kosovo, înarmate cu puşti şi vehicule blindate, au oprit trenul cu mesajul provocator. Militarii au fost apoi înconjuraţi de sîrbii (civili) din regiune. Înţeleseseră mesajul: guvernul de la Belgrad îi susţinea. Pentru a evita o confruntare directă, Vucic a ordonat reîntoarcerea trenului în Serbia. Nu e un gest de laşitate. Scopul principal a fost atins. A fost (doar) o declaraţie de intenţie.

Hashim Thaci acuză acum Serbia că vrea să anexeze o parte din Kosovo tot aşa cum Rusia a anexat Crimeea. Scenariile sînt oarecum asemănătoare. În nordul Kosovo prezenţa sîrbilor este importantă numeric. O minoritate puternică şi la fel de neglijată ca minoritatea rusă (rusofonă/rusofilă) din Crimeea. În regiunea de nord a Kosovo trăiesc în jur de 50.000 de sîrbi. Iar scopul lui Nicolici ar fi să le transmită acestora un mesaj de solidaritate şi să provoace incidente care să justifice o incursiune militară în regiune care ar fi susţinută de minoritatea sîrbă – susţine Thaci, ca pentru a sublinia asemănarea dintre cele două cazuri. „O asemenea acţiune militară ar declanşa o reacţie în lanţ în Balcanii de Vest“, a mai spus el, ameninţător, ca să ne ofere şi o perspectivă de viitor. Nu face dovadă nici de responsabilitate, nici de înţelepciune.

Kosovo şi-a declarat independenţa faţă de Serbia în 2008, în urma unei hotărîri a Parlamentului. Belgradul, împreună cu alte cîteva state, printre care şi Rusia, nu recunoaşte statutul acestei ţări, pe care o consideră în continuare o provincie, parte a teritoriului naţional. În Kosovo sînt staţionaţi în jur de 5000 de soldaţi NATO. Iar Uniunea Europeană încearcă să medieze relaţiile dintre cele două state. Şi Serbia, şi Kosovo aspiră la statutul de membre ale Uniunii Europene. Normalizarea relaţiilor dintre cele două state e o condiţie a admiterii. Or, această normalizare ar trebui să înceapă tocmai de la recunoaşterea reciprocă, de la garantarea unor drepturi pentru minorităţile naţionale şi, pînă la urmă, de la crearea unor legături între oraşe şi oameni. Pacea începe într-o gară. Numai că trenul Belgrad-Priştina, inscripţionat, în mai multe limbi, cu sloganul „Kosovo e Europa“, vine cu întîrziere.