Alegerile reprezintă momentul de vîrf al oricărei democrații, cînd oamenii sînt chemați să dea răspunsuri și să fixeze direcții pentru mersul societății. Este posibil însă ca tocmai astfel de momente să aducă, în loc de soluții, mai degrabă probleme suplimentare? Putem să ne punem asemenea întrebări după alegerile de duminică din Italia.

Rămîne o speranță: binecunoscuta adaptabilitate și inventivitate a italienilor – tocmai ei au reușit ca, din patru ingrediente mari și late, făină, brînză, carne și roșii, la care se adaugă ceva ierburi, să inventeze o bucătărie genială. Sau să facă un succes global din apărarea-beton, baza unui fotbal în general dezagreabil, dar care, jucat de ei, poate deveni adesea încîntător.

Datorită proverbialei lor reziliențe, italienii au trecut după Război peste inflația galopantă, peste omniprezența mafiei, peste crizele de guvern, peste terorismul Brigăzilor Roșii și au reușit să clădească o economie puternică, a treia din zona euro. Vor reuși să răspundă provocărilor și de această dată?

Ei par să aibă acum în față un cocktail exploziv, după cum remarca zilele trecute ziarul spaniol El País: „Creșterea populismului, criza partidelor tradiționale, întoarcerea lui Berlusconi, boom-ul extremismului, regionalismul, izbucnirile rasiste și, pe lîngă aceasta, prezența deja vizibilă a Rusiei.“

Adăugați aici datoria publică de 136% din PIB, bilanțul îngrijorător al băncilor, susținute de același stat supraîndatorat, în timp ce partenerii europeni s-au făcut că închid ochii – de dragul italienilor sau pentru a nu mai adăuga o problemă în plus Europei, asta deja nu mai contează.

Nimeni nu garantează că experiența trecutului va fi de mare folos într-un context cu totul nou, dar toată lumea își pune speranța în capacitatea formidabilă a italienilor de a se adapta situației, ba chiar de a face din asta o artă.

Dar problema Italiei se răsfrînge la nivelul construcției europene. Să privim puțin în urmă, către precedentele alegeri pentru Parlamentul European, care au generat în bună parte arhitectura de azi a instituțiilor. Alegerile din 2014 au consfințit o prezență eurofobă de circa 25% în cadrul adunării legislative de la Bruxelles și Strasbourg. Un plafon încă nemaiîntîlnit, dar nimic mai mult decît un simplu episod cu impact psihologic, fără relevanță instituțională.

În realitate, adevăratele „redute“ europene – Comisia, Consiliul, Eurogrupul – au rămas și atunci inaccesibile eurofobilor. Aceste instituții continuă să fie controlate de o alianță centru-dreapta / centru-stînga, cele două mari familii europene, populară și socialistă. Dar slăbirea curentelor politice „tradiționale“ era vizibilă încă din 2014.

Între timp, am avut criza refugiaților și Brexitul, amplificarea fenomenului fake news și amestecul tot mai clar al propagandei Kremlinului. Lucrurile încep a se schimba – și nu în direcția bună.

Da, Franța a evitat dezastrul alegerii candidatei Frontului Național, Marine Le Pen. Președintele Emmanuel Macron este astăzi un lider al „refondării“ Uniunii Europene. La fel de adevărat este că, în cele din urmă, cancelara Merkel și-a reînnoit mandatul. O cancelară slăbită politic, o cancelară care s-a văzut nevoită să sacrifice mult pe tabla politică; cu toate acestea, ea este încă acolo.

Alegerile din Austria, Cehia și Italia au adus însă extrema eurofobă în ecuațiile de guvernare. Populiștii din dreapta extremă au devenit parteneri de neevitat pentru popular-conservatorii care, oricum, și-au deplasat și ei discursul către extremă, de teama ca nu cumva o parte a electoratului tradițional să le scape. Celor trei state care au ținut alegeri în ultima perioadă li se pot adăuga, absolut firesc, Ungaria și Polonia, tot mai vocale la adresa Bruxelles-ului.

Eurogrupul, Comisia, Consiliul nu mai sînt azi redute inexpugnabile pentru eurofobi. Și, odată pătrunși acolo, ei le pot bloca destul de ușor, dat fiind modul de lucru din aceste instituții, mai degrabă de tip colegial, cu decizii luate unanim sau, mai rar, cu majorități calificate.

Ce se va întîmpla, de exemplu, cu legislația europeană privind migrația, pe care Donald Tusk speră să o poată promova în luna iunie? Pentru că, iată, euroscepticismului, deja cunoscut de la Budapesta, Varșovia și Praga, i se adaugă o doză suplimentară dinspre Viena și, mai nou, Roma. Cum se va finaliza proiectul Uniunii Bancare? Cum va putea Uniunea Europeană să formuleze opțiuni strategice credibile, cîtă vreme partide sprijinite în mod clar de Kremlin ajung în principalele instituții decizionale de la Bruxelles?

Alegerile italiene nu aduc sub nici o formă mai multă lumină. Speranța este într-o nouă lovitură de maestru, într-un nou contraatac genial, de tip italian. Forza, ragazzi! 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.