Lupta pentru controlul Direcției Naționale Anticorupție e tot mai intensă și, pe măsură ce conflictele din jurul și din interiorul instituției devin mai evidente, realitatea e tot mai greu de deslușit pentru cetățeni. Faptul că există un soi de „axă a răului“ care vrea să scoată DNA din ecuația organismelor de stat funcționale e lesne de constatat. De la atacurile mediatice – brutale, nesofisticate și ticăloase – și pînă la cele politice – mai subtile decît în trecut –, mesajul e unul singur: „DNA e disruptiv, imprevizibil și deranjează. Trebuie oprit“.

Pînă nu demult, convenția era că DNA trebuie apărat. Parțial, se menține, însă e tot mai greu de înțeles ce face instituția condusă de Laura Codruța Kövesi. Comunicarea publică e confuză, tulburările interne sînt vizibile, iar multe evenimente din trecut refuză să se lase explicate. În atari condiții, au apărut inclusiv ridicole clasamente bazate pe loialitatea față de doamna Kövesi. Un fel de „cine nu e cu noi e împotriva noastră“. Nu cred că asta poate duce la ceva bun și tentația oricărui om neimplicat direct e să se îndepărteze de discuție. Cel puțin o vreme.

Aproape imposibil de desprins de această temă e dezbaterea despre rolul și rostul serviciilor secrete românești. Aflăm detalii, niciodată întreaga poveste, iar senzația cu care rămîi la finalul oricărei zile pline de dezvăluiri și petarde mediatice este că nu există băieți buni în nici o narațiune în care apar vajnicii spioni români. Și mă refer mai ales la cele legate de bani și influență politică.

Te-ai fi așteptat ca CSAT sau măcar președintele țării să remarce criza de încredere prin care aceste instituții trec și să aibă ceva de spus. Nici gînd. Dl Iohannis, la fel ca toți predecesorii săi, se mulțumește să afle lucruri mai devreme și, probabil, este asigurat că „situația“ e sub control. Situația este într-adevăr sub control, dar nu democratic.

Românii care au trecut zilele acestea prin fața unui televizor au remarcat probabil imaginile de la demonstrațiile din Polonia și similaritatea simbolică cu cele românești de acum șase luni. Sute de mii de oameni în stradă încercînd, aproape disperați, să apere cuceririle democratice ale generației lor. La fel ca și în România, autoritățile au dat momentan înapoi, dar nu au renunțat.

Problema acestor mișcări pro-democratice din Estul european a fost și rămîne inabilitatea lor de a formula și altceva decît o poziție defensivă. Ceea ce vor românii, polonezii sau ungurii din mișcarea Momentum e să apere un liberalism de care n-au apucat să se bucure decît foarte puțină vreme. Sînt reactivi și se trezesc tîrziu. Adversarii lor (nume ca Dragnea, Kaczynski sau Orbán) sînt cu toții la guvernare și, foarte important, au mandat popular. Nici unul dintre cei trei nu este dictator, ci au, mai degrabă, înfățișarea unor majordomi ai dictaturii – oameni care creează condițiile pentru autoritarism și guvernare discreționară. Altfel spus, liberalilor din Est le lipsește o expresie politică coerentă. Nici unul dintre grupurile pro-democratice din Polonia, România sau Ungaria nu a depășit faza blocajului ideologic și retoric. Da, Dragnea e rău, dar care e contrapropunerea? În politică, la fel ca în business, eficiența contează. Patriotismul e patriotism doar cînd reușește. În rest, produce pagube și consumă, fără rost, energii.

Înapoi în România, fenomenul care a deschis probabil cele multe jurnale de radio și televiziune zilele astea e valul de știri neplăcute din zona Bisericii Ortodoxe Române. Tot felul de călugări și preoți arestați, cercetați sau acuzați pentru fapte care mai de care mai neplăcute. E cumva ironic cum foarte multe sînt de natură sexuală într-o perioadă în care BOR s-a angajat, din motive care rămîn în continuare neclare, în demersul cu nuanțe extremiste privind modificarea Constituției demarat de așa-numita Coaliție pentru Familie.

Contextul ne arată o Biserică majoritară căzută în capcana unor organizații de mici dimensiuni cu agendă externă și, în fapt, ostile ortodoxismului românesc. Aceste organizații obscure profită avansînd o agendă pretins morală pe care BOR nu e capabilă să o apere. Alt­fel spus, contradicția dintre faptele ierarhilor ortodocși și standardul moral pe care îl cere Biserica este atît de mare încît extremiștii devin, natural, noii apostoli ai moralei publice. Biserica Ortodoxă Română se află, din nefericire, în situația acelor partide centriste care se sperie de atacurile extremei drepte sau stîngi și răspund preluînd discursuri radicale.

Dacă e un reproș care se poate face BOR, atunci acesta ar fi că e incapabilă de reflecție, de autoevaluare onestă. Aproape întotdeauna reacțiile publice ale înalților ierarhi au rostul să respingă, să ascundă sau să acuze. Rar, rar de tot se admit greșeli și se iau măsuri. Sînt aproape sigur că în interiorul Bisericii încă mai sînt oameni care cred că lozincile strigate pe stradă acum doi ani împotriva Patriarhului aparțin unor forțe ostile ortodoxiei. Oameni care nu au înțeles că exact de acolo ar trebui extrase energiile pentru rămînerea în relevanță a acestei instituții care, vrem, nu vrem, e aici și va rămîne aici. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.