Din 22 iulie încoace, citesc cu infinită tristeţe despre tragedia norvegiană. Parcurg presa din lumea întreagă, haotic şi fără oprire, pentru că mă interesează ce cred, despre acest atac brutal, şi australienii, şi sud-africanii, şi americanii, şi indienii, şi japonezii, şi ruşii, şi britanicii, şi turcii. După ce situaţia de fapt s-a lămurit – ştim numărul victimelor, ştim cine e autorul şi am aflat, în mare, cam ce este în capul lui, ştim armele crimei şi părem siguri şi pe mobilul ei –, comentariile au devenit monotone. Înţeleg şi salut monotonia plîngerii victimelor – memoria celor ucişi de Breivik trebuie păstrată vie, tocmai ca să ne păzim de cei ca Breivik. Înţeleg şi monotonia discuţiilor despre extremism şi xenofobie. Dar nu pot înţelege monotonia comentariului politic. Ca să fiu mai limpede, trebuie să ne aducem aminte cîte ceva. Octombrie 2010. Vorbind tinerilor CDU, la Postdam, cancelarul Angela Merkel spune limpede că proiectul unei societăţi multiculturale în Germania a eşuat şi adaugă, pentru claritate, că oricine vrea să se stabilească în Germania trebuie să înveţe limba germană şi să respecte regulile culturii locale. Cu cîteva zile înainte, Horst Seehofer, liderul CSU, spusese exact acelaşi lucru, făcînd head-line în presa germană cu formula categorică şi memorabilă „Multikulti ist tot!“

Februarie 2011. În cadrul simandicosului seminar anual pe probleme de securitate, de la München, premierul David Cameron spune că „statul multicultural“ a produs daune majore societăţii britanice, că iluzia coabitării separate a mai multor culturi într-o aceeaşi ţară generează radicalism şi terorism, că paradigma multiculturalismului – în care toate guvernele britanice din ultimii 20 de ani au gîndit rezolvarea tensiunilor culturale din interiorul Marii Britanii – trebuie schimbată. Cameron spunea că e timpul ca toleranţa pasivă să fie înlocuită cu un liberalism musculos. Pe şleau, în ţara noastră, puteţi să rămîneţi în cadrul culturii voastre doar dacă nu atentaţi la cultura noastră. De pildă, Cameron a anunţat că acele organizaţii islamice care nu militează pentru drepturile femeilor, nu vor mai primi subvenţii guvernamentale. Furia liderilor musulmani britanici a fost inevitabilă. Cîteva zile mai tîrziu, într-un interviu pentru TF1, Nicolas Sarkozy a spus şi el că multiculturalismul este un eşec. „Am fost prea preocupaţi de identitatea imigrantului care vine într-o ţară şi deloc preocupaţi de identitatea ţării în care vine imigrantul.“ – spunea preşedintele francez. Aceste puncte de vedere ale celor trei cei mai importanţi lideri europeni au născut imediat reacţii. Doi foşti şefi de guvern legendari – australianul John Howard şi spaniolul Jose Maria Aznar – au confirmat imediat, public: şi ei cred că multiculturalismul a eşuat.

De multă vreme, Europa încearcă să construiască o societate multiculturală. Mai precis, o societate în care diferenţele culturale dintre grupuri etnice sau religioase să nu fie alterate, păstrîndu-se ţesutul social fundamental, spiritul de solidaritate şi de respect reciproc între membrii societăţii. Toleranţa este, desigur, cuvîntul-cheie. Ţările europene par a avea toate trăsăturile pentru a asigura succesul proiectului multicultural. Sînt, înainte de toate, vechi şi consolidate democraţii. Cel puţin în vestul Europei, apune acum cea de-a treia generaţie care nu a mai cunoscut totalitarismul. Apoi, societăţile europene sînt, toate, produsul paradoxal al combinaţiei dintre creştinism (religie universală a iubirii aproapelui) şi iluminism (mişcarea intelectuală a toleranţei raţionale definitive). Au, deci, tot ce le trebuie pentru a fi multiculturale. Însă, în toţi aceşti ani, nimeni nu a ştiut să răspundă la două întrebări fundamentale: „Care e limita toleranţei, dacă există vreuna? (Locke pare a sugera ceva, dar imprecis şi greu de tradus în viaţa de zi cu zi) şi Cum poate funcţiona sistemul social în datele lui de performanţă iniţiale, dacă se respectă cu stricteţe diferenţele culturale între grupuri? (de pildă – Cum rezolvi diferenţele majore de etică a muncii între grupuri culturale extrem de diferite în această privinţă?). Dar nu încerc eu, aici, să dau răspuns unor asemenea grozave întrebări. Eu vreau, doar, să atrag atenţia asupra unei abordări care sigur nu ne duce la vreun răspuns valabil. Este vorba despre abordarea ideologică. Dacă problema multiculturalismului este politizată, atunci putem fi siguri că nu avem nici o şansă să găsim soluţiile corecte. De ce? Din multe motive, dar cele mai importante două sînt: 1) abordarea politică este partizană, confruntaţională şi exclude empatia, adică exact condiţia primară, sine qua non, a oricărei abordări utile a multiculturalismului şi 2) politicienii nu caută să rezolve probleme care nu pot fi rezolvate în timpul unui ciclu electoral, ci le speculează pentru voturi.

Spun toate acestea pentru că abominabilul asasinat din Norvegia nu poate fi înţeles dacă este folosit în scop politic. Mai pe şleau, dacă stînga foloseşte acest act de terorism drept argument împotriva dreptei, atunci ratăm tot şi – cred eu – subscriem, involuntar, la crimă. Pentru că efortul de a deligitima o întreagă orientare politică, ceea ce simplist, dar elocvent pentru toată lumea se cheamă „dreapta“, asociind-o unui descreierat, nu face decît să legitimeze descreieratul. Sigur că ideologia poate ucide – noi, în Estul Europei ştim mai bine decît oricine că aşa este –, dar nu orice ideologie ucide. Nu orice om care nu crede în multiculturalism detonează bombe sau trage rafale de mitralieră asupra unor copii.

În fine, o remarcă de un trist şi alarmant bun-simţ am găsit într-un editorial publicat de un mare cotidian din Canada: una dintre lecţiile pe care noi toţi trebuie să le învăţăm după această tragedie este că, în faţa nebunilor, nimeni nu e sigur. Nici măcar norvegienii – cel mai blînd şi mai bun popor din cîte cunoaşte autorul canadian. Dar şi acest autor român.